upgrade

Hai ca o dam pe 'english'.
Nu, nu am murit, inca traiesc, doar ca nu am reusit sa mai public pe blog nimic, m-am limitat la a posta pe facebook. Am sa incerc intr-una din zilele acestea sa copii de pe pagina de facebook sa aduc si aici noutatile..pentru cine e interesat sa citeasca. Ganduri, emotii, imprastiate, lasate ca marturie a mea. Totul a pornit de la a cunoaste persoane cu aceeasi problem, sa impartim, sa facem schimb de experienta da pot zice asa, dar se pare ca pana la aceasta data nu am gasit pe nimeni cu aceeasi afectiune ca a mea, dependenta de oxigen.
Cu boala de plamani cunosc de prin spital sau prin alte persoane cunoscute, medici, voluntari, fosti pacienti care mi-au putut impartasi din experienta lor. Mi-a prins foarte bine. De multe ori mai intreb de unii dintre ei sa vad daca si ei, luand acelasi tratament pe care il iau ei au avut si ei din reactii adverse, si vazand ca 'e normal', dupa cum zic cadrele medicale, iar dupa noi cei bolnavi ' a da, asa ma simteam si eu', sau unori chiar ' o dar si mai rau de atat se poate', incepi sa iti dai seama ca nu esti tu de vina, sunt reactii adverse la pastile, unii le au, altii nu, nici medicii nu au toate raspunsurile, nu pot sti de ce uneori se manifesta anumite reactii adverse alteori nu...zic doar 'e normal'.
Sper in continuare sa reusesc sa gasesc si alti oameni care depind de oxigen si traiesc asa. Sunt curioasa despre cum decurge o zi 'normala' pentru ei...uneori imi mai testez rezistenta si limitele, alteori ma sperii imi e frica de moarte...cand aud cat de usor se poate muri.
Una peste alta, sunt bine, cel putinmai bine decat eram in vara, sau fata de cum eram in Romania sunt cu mult mai bine, si doar faptul ca inca traiesc e bun, foarte bun, practic o minune.
Apropo de minuni, intru ca orice om muritor in nebunia asta ce se cheama ' viata normala', cu agitatie si fuga, desi nu stim incotro fugim, de ce sau de cine...si ne indepartam tot mai mult de Dumnezeu, uitam de El, dar El e mare si bun si nu uita de noi.
Ieri 7 noiembie 2014, am reusit in cele din urma sa ajungem la un doctor care sa vrea sa ne citeasca rezultatul analizei TAC-torace. Aveam emotii mari atat eu cat si sotul, artia lasata in plic, caci analiza a fost platita deci si rezultatul interpretat in scris dar in termeni medicali, nimic concret, adica sa zica ceva concret ai boala x sau y. Aflam de la dr ca de fapt a fost bolnav de tb dar sa autovindecat, totusi in prezent sunt niste noduli pe plaman dar nu sunt de natura tb nici cancer asa cum ne temeam noi. Sunt plasati in partea superioara deci durerile clar nu au cum fi de la acei noduli, cel mai probabil vin de la stomac...deci continuam cu investigatiile. Ceea ce ne-a lasat msca a fost sa auzim ca a fost bolnav si sa autovindecat, pai cum cand nici nu am stiut vreodata sa fie bolnav, cand niciodata nu a luat nici o pastila de tb, cum sa se vindece? Ei asta e singurul raspuns plauzibil e Dumnezeu si minunile Lui. I-am spus dr ca sotul nu a luat niciodata medicamente de tb deci ca nu avea cum sa se vindece, el a zis ca ne crede si ca nu e vindecat de pastile ci organismul fiind sanatos a omorat bacteria fara sa fie nevoie sa i se administreze pastile. Wow deci asta da veste soc, am ramas amandoi foarte impresionati, mi-am facut o cruce mare cand am iesit din spital si am zis catre sotul meu 'slava bunului Dumnezeu ca nu e nimic, se vede cat de mult te iubeste pe tine, caci a facut asa o minune'.
In practica dr e rezervat, si oarecum impresionat, speriat si a zis ca in urmatoarele 3 luni daca are vreun simptom de tb sa mearga urgent la spital daca e bine sa revina peste 3 luni sa repete analiza de TAC, sa vedem acei noduli ce mai fac.

Curiozitati de copil

Am un verisor care are 4 ani si jumatate, il iubesc foarte mult...is topita dupa el, cred ca si el tine mult la mine
Azi dimineata am vorbit cu el la telefon-de obicei daca e acasa cand sun nu vrea sa vorbeasca cu mine, e suparat pe mine ca nu mai vin la el sa ne jucam, sa invatam poezii-azi a avut o serie de intrebari. Prima intrebare Lory -eu am fost la spital dar am venit, luna trecut a racit facuse 3 zile la rand febra mare si pentru prima data in viata lui a trebuit sa mearga la spital dar a stat doar cateva zile-tu cate zile stai la spital? Eu am stat un pic si gata am venit acasa. Alta intrebare tu la ce spital esti internata? La spital de oameni mari nu? Da eu suntt la spital de oameni mari nu la cel de copiii cum ai fost tu. El a vazut si ceva oameni mari pe acolo si se gandea poate sunt si eu pe aco,o

nu mor caii cand vor cainii..

O vorba din popor zice asa 'nu mor caii cand vor cainii, nici cainii cand vor stapanii'
din nou sunt nervoasa, frustrata...nu, nu ma pregatesc sa mor, lupt, chiar daca e tare greu, chiar dacasansele de castig sunt minime chiar nule. Nu ma dau batuta, chiar daca anestezista m-a intepat de 3 ori in bat pana a reusit sa imi bage acul si acum dupa numai 3 sau 4 zile curge ser pe afara...deci probabil ceva nu e bine, nu ma las batuta, lupt, chiar daca doare desi eram anesteziata, si credetima suport durerea nu is vreo fitoasa care nu suporta sa ii spargi un cos de durere, si totusi ma durea de i-am zis anestezistei sa se opreasca din ceea ce face ca nu mai pot de durere...lupt chiar daca stiu ca pare imposibil de vindecat ce pentru oameni e cu neputinta la Dumnezeu e cu putinta, sper sa ma fac bine, si atunci toti cei care nu au cre. .in mine, care nu au cfezut in puterea Lui sper sa se caiasca si sa ceeada.

nu av faceti griji daca mor nu vreau sa ma vedeti...la ce sa veniti la priveghi cand nu ati fostcapabili sa veniti sa ma incurajati cat am trait, daca nu ati fost capabili sa ma sunati, sa va rapiti din timpul vostru pretios ca sa ma sustineti, la ce sa veniti la priveghi? De o bii lumii? Daca nu are sotul meu bani sa ma duca in tara si nu o sa il ajute cineva din strainatate nu am nevoie de ajutorul vostru ca sa ma aduceti moarta in Romania...desi nu e crestinesc prefer sa ma incinereze...nu va faceti probleme ce va fi dupa...mai bine sa va bucurati de clipa aceasta care o traim...mai bine lasam deoparte tot ce e rau si adunam in jur deoar energie pozitiva...mai bine....mai bine nu mai scriu ca de la 'pastila nebuna' sigur nu sunt prea coerenta.

Vorba lumii

Azi am omorat un om...nu la propriu...e in sensul figurat. Sa va explic de dimineata vad pe pagina de facebook a unui amic transmitand condoleante pentru un om proprietar al unei tipografii, coincidenta ca denumirea era tot cu 3 litere ca tipografia altui omulet, ii trimit surioarei mele condoleante ca a murit fostul sef, ea sa speriat cand colo era alt om. Si iaca asa am omorat un om. Era bun ca fara sa se informeze prea jult surioara sa transmita vestea mai departe si iesea...o catastrofa.

Doar o mama poate sti..

Sunt clipe in care deznadajduiesc, sunt clipe cand ma gandesc sunt singura il am doar pe El aproape, pe oameni nu te poti baza, tu le spui cat ii iubesti esti rad de tine si te dispretuiesc. Atunci vin ganduri negre...urate...si ma gandesc la cum are sa fie daca nu as mai fi, simplu fiecare isi vede de viata lui in continuare caci viata merge inainte, poate la unele sarbatori sau zile speciale isi vor mai aminti de mine unii dintrei ei...poate nu. Nu sunt de neinlocuit, asa ca poate e mai bine acum...sa punem capat...si totusi apara in gand mama, fiinta cea mai sfanta pe pamant, caci in inima ei nimeni niciodata nu va umple golul lasat de un copil...si atunci imi dau seama ca nu vreau sa o fac sa sufere mai bine lupt in continuare. Telepatia functioneaza de minune de la aproape 2000 km mama simte ceva...si ma suna...doar o mama poate simti asta.
iti multumesc mami si pentru tine lupt sa merg mai departe caci poate totusi va fi mai bine sa nu fiu doar un chin pentru cei din jur.

Ce usurare

Astazi dupa mai bine de un an de zile am reusit sa ma impartasesc. Cata bucurie, ce usurare, ma simt alt om, imi vine sa zburd ma simt vesela desi ma innebuneste 'pastila nebuna', desi m-am enervat inutil pe altii care umbla unde nu le fierbe oala...
Am simtit ceva...ciudat, nu e prima data cand simt asa abia acum imi dau seama ca si anul trecut cand am fost la pr Jar si mi-a citit dezlegari m-am simtit la fel. Exemplific aici cum...sper sa reusesc sa transpun in cuvinte ce simteam fizic. Initial simteam o caldura pe frunte si un soi de calm, liniste apoi in moalele capului (unde se termina craniul spre gat) o presiune mare a si cum ar veni de la stanga la dreapta si aceeasi presiune o simyeam si inplamani(exact in dreptul omoplatilor) dupa un timp sa linistittotul si sa dus dupa gat exact unde se zice ca e legatura cu viata...

Azi cu ce ma imbrac?

Vesnica intrebare, azi cu ce ma imbrac? Mai nou a aparut mania dupa tehnologie, sa schimb telefonul mobil sa imi iau ultimul model aparut de la nu stiu ce firma de prestigiu, sa schimb masina cu alta cu motor nebun care prinde 350 km/h, Doamne oare cine ar fi asa nebun sa "zboare" cu masina la viteza asta? Oricum nu poti spune ca mergi cu masina cand ai asemenea viteza. In fine tot felul de lucruri fara rost, dar iti dai seama cand e cam tarziu. In cazul meu am descoperit ca 2 randuri de pijamale cateva tricouri de luat pe dedesubt si cateva perech de chiloti si sosete sunt suficiente ca sa te descurci un an de zile, important e sa le ai uscate si curate. Dar cand suntem bine parca o luam razna...facem depozite de haine, incaltaminte si alte alea. Pentru ce? Hmmm ca imi place un lucru, ca am vazut ca are si cutarica...dar daca stai atent si te uiti in dulap descoperi ca ai de ffapt 2 sau 3 randuri de haine care le porti mereu restul rar sau chiar deloc in ultimul an...carpe fara rost. Cred ca calugarii de aceea au hainele la fel, la noi la ortodoxi doar negre, nu trebuie sa iti pui problema azi cu ce ma imbrac...la catolici am observat ca au si albe si gri si negre...probabil au o semnificatie, sau nu...
In fine ideea e ca suntem intr-o lume nebuna, lume de consum, unde luptam mereu sa ne luam ceva material si pierdem esentialul, verdele crud de langa noi, flori cu parfumul lor, pasarile cu trilurile lor...haide-ti sa ne oprim macar pentru 5 minute sa observam aceste minunatii, nu doar sa trecem pe langa el nepasatori ca si cum e normal sa fie acolo, e locul lor...nimic nu e normal, totul e un dar divin.

Ai grija ce iti doresti ca s-ar putea sa primesti

Mi-am dorit foarte mult sa stau la munte. Nu am o explicatie stiu doar ca mereu m-am simtit atrasa de munte. In 2012 cand mergeam la Piatra Neamt mereu ziceam ca vreau sa raman acolo, era singurul oras unde as fi fost dispusa sa ma mut.
In 2013 cand am vazut pe net peisajul de la spital mi-am zis ca daca ajung acolo sigur am sa fiu ca in concediu la munte, invatasem aceasta de la o alta femeie intalnita prin 2009 la Bisericani, a vedea acea experienta de spitalizare de o luna ca un concediu pe care niciodata nu si l-a permis. Asa am zis si eu daca ajung la munte sunt in concediu. Ei si am ajuns la munte si am tot stat in concediu 8 luni, dupa care am iesit si m-am mutat la apartament...la munte. Exact fara ca macar sa visez vreodata sa ajung sa traiesc in Italia acum sunt la munte, traiesc la munte...poate ca nu am mai considerat ca e ceva ce mi-am dorit mult ci doar ...ceva ce a venit de la sine...dar acum imi dau seama ca nu e asa. Azi am rasfoit niste poze din concediu 2012 si am vazut cat de incantata eram la munte...acum mi-am dat seama ca visul mi sa implinit. Locuiesc la munte, yuhu.

P.S. I love you

Acesta e titlul unui film vizionat aseara pe youtube.
Cred ca am mai mentionat si alta data ca Dumnezeu imi trimite semne, raspunsuri, mesaje, ei acum iar am simtit acest lucru vizionand acest film.
Am vazut in lista unei amice ca vroia sa i se recomande spre vizualizare o comedie, zic nu ar fi rau sa ma amuz si eu, am cautat filmul pe youtube dar cum era nou de cateva luni aparut pe piata nu am dat de el, am dat totusi alte cautari si printre ele a aparut si acest titlu 'p.s. i love you', parea interesant zic hai sa vedem despre ce e vorba. De la primele secvente am ramas impresionata, tipa-personajul principal-parca eram eu, nu la fizic ci la caracter. Zic wow ce interesant, cand colo dupa ceste prime secvente scrie numele personajelor si incepe filmul propriu zis...el mort, facut cenusa si ea cu cativa prieteni la priveghi...apoi ea tot plimband valiza cu cenusa lui... Sotul murise de tumoare pe creier si ia lasat mai multe mesaje de care ea nu a stiut...si mi-a dat o idee, poate ar trebui sa imi pun si eu lucrurile la punct.
Nimeni nu stie cand vine ceasul, nici ingerii din cer, mor oameni sanatosi, dar eu...si totusi nu ma lasa inima. Asta ar insemna sa capitulez, sa accept ca voi muri...relativ repede...pe cand eu sunt pe campul de lupta, nu am prea multe arme, sunt ca armata lui Stefan impotriva tatarilor, dar asemeni armatei care prin credinta a biruit, sper si eu sa biruiesc. Ce pentru oameni e cu neputinta la Dumnezeu e cu putinta. In fond nu ar fi prima data cand medicii sunt sceptici in privinta inbanzii...ca apoi sa aibe surpize...cel putin cand vine vorba de persoana mea. Eu cred in El si in puterea Lui.
Psihologul care m-a consiliat in timpul spitalizarii mi-a zis sa privesc in prezent, acum imi e bine? Da! Ei atunci maine e ceva indepartat ce conteaza cum va fi maine cand eu azi, acum sunt bine, de fapt sunt cu mult mai bine decat anul trecut pe vremea aceasta, si atunci tot mai speram, de ce nu as spera acum?
Ca planuri mi-am propus sa incerc sa is mai des afara din casa, sa incerc chiar singura sa fac acest lucru, si sa fac din ceea ce anul trecut imi doream dar nu am reusit, sa pun mana pe iarba.
Cand avem TOTUL, ni se pare ca suntem indreptati sa il avem sa fie asa, ba chiar e banal si monoton, cand nu suntem capabili sa facem anumite lucruri ne dam seama ce privilegiati am fost pana atunci.
Da anul trecut cand eram in spital si imi era rau tare de la tratament ziceam daca traiesc am sa implinesc 29 ani, de ziua mea mi-as dori sa pun piciorul pe Pamant si sa ating iarba...ei bine nu a fost sa fie, dar am iesit anul acesta din spital, Pamantul l-am atins, l-am calcat, dar iarba desi firul a dat de vreo luna nu am atinso, am uitat...sunt mai bine, am altfel de vise...planuri...ce tampenie...
Am tot asteptat de cel putin un an (finele lui ianuarie ) sa treaca ziua de azi sa vina cea de maine...care sa imi ofere ce? Ceva nou, ceva bun...altceva, am fost vie dar nu am trait...caci eram prea atenta la a verifica sa treaca timpul, ma gandeam la ce a fost si la ce ar putea sa fie, la ce nu va mai fi...in loc sa ma gandesc la ceea ce am. Am ziua de azi, am clipa aceasta, deci sunt fericita, pana maine e mult, sa ma bucur de ceea ce am acum.
Va iubesc pe toti si va doresc sa deschideti ochii...azi...ACUM. Viata e frumoasa cu bune si rele si trebuie sa o traim bucurosi cat o avem.

Drumul spre iad e presarat cu intentii bune :(

Fac o retrospectiva, fara sa vreau...adica fara sa imi fi propus de dimineata, dar cum nu am altceva de facut si am sunat la spital si am insistat cu intrebari...am primit si raspunsuri. Raza e la fel ca alta veche, cu stangul praf (nu, nu a inviat intre timp) si cudreptul cu formatiuni nodulare si dupa spusele medicului pastile nu pot face altceva decat sa ma tina pe o linie de plutire, nici acel TMC pe care il tot astept din noiembrie 2013 nu stim cand si daca va veni, si chiar de vine nici el nu face minuni. Asta e o corvoada pentru cei din jur. Cei mare ma accepta si ma indura ajung sigur in rai dar eu? Eu pentru ca ii chinui atat sigur ajung in iad. Cine sunt eu sa tot distrug tineretea, poate cei mai frumosi ani din viata, sa mai riste sa ia si microbul, doar ca sa stea cu mine. Sa ramana in sfarsit singur sa isi vada de viata lui...ajuns pe la vreo 40 ani fara un copil si dupa ce a pierdut ce a foat mai frumos pe pamant chinuit, ajutand o molima

Hristos a inviat!

E atata liniste...si asa frumos, se vede ca totul in jur se bucura de invierea Lui Hristos. Chiar si soarele a rasarit semet de dimineata si anunta ca va fi o zi frumoasa. Oamenii si natura toti intr-un glas striga de bucurie Regelui azi, Hristos a inviat.
Doamne iti multumim ca ne-ai iertat pentru atatea pacate rele, ca Te-ai rastignit pentru pacatele mele, ca ai inviat asa cum a fost scris si noua ne-ai daruti viata vesnica.
Unii din noi uitam esenta acestei mari sarbatori...ne indepartam, dar Tu ne iubesti neconditionat.
Vinerea mare m-am trezit cam amarata, imi era dor de ai mei...parinti, frati, verisori, unchi si bunici...de locurile copilariei de oameni care doar cu prezenta imi lumineaza ziua. Sambata mi-am dat seama cat de mult am gresit prin starea mea de o zi inainte caci facand o retrospectiva a aultimului an nu aveam motive de suparare doar de fericire.
Anul trecut asteptam sa treaca Pastele, sa vina rezultatul la antibiograma de la Bucuresti...rezultat care speram sa fie unul pozitiv pentru mine, din pacate, sau din fericire a fost unul negativ...dar tot raul a fost spre bine. Am ajuns aici...si am primit tratament, am primit sansa la o noua viata...luptam...si speram sa fie bine. Sunt bucuroasa ca il am pe sotul meu cu mine.

Trecut-au anii...

Trecut-au anii, trecut-au fara rost, ori cu un rost? Sigur au un rost caci toate sunt de sus doar ca noi nu le putem intelege la timp...sau chiar niciodata, dar El stie de ce face asa. Azi m-am trezit cu durere de cap de la oxigen, cred ca a fost reglat cam tare, incerc sa suport durerea ca si asa inghit destule pastile. Vremea e mohorata, unde mai pui ca e si vinerea mare...asa ca pur si simplu imi vine sa plang. Am rasfoit niste fotografii mai vechi si m-a prins melancolia si mai rau. Eu am ramas blocata undeva in ianuarie 2013. De atunci am tot asteptat sa treaca timpul sa primesc o sansa...sansa am primit-o am venit in Italia, am stat inchisa 8 luni fara sa pun piciorul pe pamant, cand a iesit si am calcat pe pamant...mi se parea ca plutesc. Of am primit atat de multe si totusi acum ca vine aceasta mare sarbatoare sunt cam trista ca sunt aici departe printre straini, nu pot participa la denii nici la slujba invierii...dar nici anul trecut nu am participat, eram praf...asteptam sa treaca pastele sa primesc raspunsul la antibiograma...bineinteles ca raspunsul a mai intarziat sa apara din ce imi aduc aminte...iar cand a venit era unul rau...ori poate bun...vorba unui unchi 'tot raul e spre bine' (Dumnezeu sa il aibe in paza ca acus se face anul de cand sa dus...la cele vesnice, 'unde nu este durere nici suspinare nicichin ci viata cea fara de sfarsit').
Azi de dimineata am vorbit cu buni, si ea era oarecum trista, dar mi-a zis ca Dumnezeu e peste tot, si sa nu fiu suparata ca nu am cum ajunge la slujba...

Nu te razbuna-preluat de pe Sfantul munte Athos.wordpress

Nu te răzbuna!
Sfântul Nicolae Velimirovici

Tatăl Se uită din Cer şi mă vede acoperit cu răni din pricina nedreptăţii oamenilor şi spune: „Nu te răzbuna” (cf. Matei 5, 38-42; Romani 12, 19).

Pe cine să mă răzbun, o, Doamne? Pe o parte din turmă în calea ei spre abator?

Se răzbună vreun medic pe pacienţi fiindcă e blestemat de aceştia pe patul lor de moarte?

Pe cine să mă răzbun? Pe zăpadă, fiindcă se topeşte, sau pe iarbă că se veştejeşte? Se răzbună un gropar pe cei ce coboară în groapă?

Pe cine să mă răzbun? Pe nătăfleţi, fiindcă ei socotesc că pot face răul altcuiva în lume în afara lor înşile? Se răzbună vreun dascăl pe copiii analfabeţi fiindcă aceştia nu ştiu să citească?

Veşnicia îmi stă drept mărturie că toţi cei iuţi la răzbunare sunt greoi la cititul şi înţelegerea tainelor răzbunării.

Timpul îmi e martor că toţi cei ce s-au răzbunat, au strâns otravă în ei înşişi şi cu otrava ei s-au şters singuri din cartea celor vii.

În ce chip puteţi voi, răzbunătorilor, să vă făliţi dinaintea potrivnicilor voştri, în afară de faptul că sunteţi capabili să le repetaţi răul? Nu spuneţi voi prin aceasta: „Noi nu suntem cu nimic mai buni ca voi?”.

Dumnezeu mi-e martor: atât voi, cât şi potrivnicii voştri sunteţi la fel de nesăbuiţi şi incapabili de a face binele.

Am văzut un cireş decojit şi pus pe foc de copii, totuşi el le-a dat fructe coapte aceloraşi copii.

Şi am văzut vaci pe care oamenii le chinuiau cu poveri grele, dându-le lapte aceloraşi oameni.

Şi ochii mei s-au umplut de lacrimi: de ce este natura mai milostivă cu oamenii, decât oamenii între ei?

Natura îmi este martoră, răzbunătorilor: un om e mai tare decât cei ce îi fac răul doar când acesta este neputincios de a repeta faptele lor rele. Nu există ca­păt pentru răzbunări şi moştenitorii continuă lucrarea părinţilor lor şi apoi pleacă, lăsând-o neterminată.

Răul aleargă la drumul mare şi din fiecare luptă el dobândeşte forţă şi teren şi îşi înmulţeşte suita.

Un om înţelept părăseşte drumul şi lasă răul să alerge (singur).

O bucată de pâine potoleşte un câine care latră, mai mult decât o grămadă de pietre aruncate asupra sa.

Cel ce i-a învăţat pe oameni: dinte pentru dinte, i-a învăţat şi cum să rămână toţi orbi.

Pe cine să mă răzbun Cerescul meu Părinte? Pe o porţiune din turmă în calea ei spre măcelărie?

Ah, cât de nenorociţi sunt toţi răufăcătorii şi răzbunătorii! Cu adevărat ei seamănă cu o turmă în drum spre abator şi inconştientă încotro se îndreaptă, ei se luptă cu coarnele între ei şi perpetuează măcelul înaintea măcelului.

Eu nu caut răzbunare, Părintele meu, ci mai degrabă ca Tu să-mi dai o mare de lacrimi, aşa încât să pot deplânge nenorocirea celor ce se află în calea lor spre abator, inconştienţi de locul spre care se îndreaptă.

(Rugăciuni pe malul lacului, LXXIV)

***
Rugăciune pentru vrăjmași

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni, ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.
Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei!
Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!
Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blesteamă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea, El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

http://sfantulmunteathos.wordpress.com/

Sfat bun

Inainte de cununie am fost la parintele duhovnic sa ne spovedim. Am primit cateva indrumari, sfaturi si desi nu le-am urmat mereu stiu sigur ca au fost bune.
Am sa relatez aici unul dintre sfaturi. Ne-a invatat parintele: seara sa nu ne culcam certati unul cu altul. Aseara nu eram certati dar eram oarecum amarata pe sotul meu ca intr-o discutie in contradictoriu cu o alta persoana el nu mi-a luat partea, mai mult dupa ce eu am plecat el a ramas cu acea persoana lucru care mi-a dat de inteles ca e de acord cu persoana cu care eu avusesem un schimb de replici taioase nu cu mine. Seara am adormit relativ repede, dar peste noapte m-am trezit de 3 ori de fiecare data visand rau despre sotul meu. Alta data sa imi fie invatatura de minte si sa nu ma mai culc suparata ca imi fac rau doar mie nimanui altcuiva.

Despre instinct

Instinctul...ce o fi si asta, eu consider ca e ceva de sus...de la Dumnezeu.
Zilele trecute am citit despre infarct cum sa preintampini, ce sa faci in caz de infarct, cum sa reactionezi. Cand eram fara tratament in Romania, dar dependenta de oxigen aveam des tahicardie. Faceam des febra si atunci inima o lua razna, din instinct ma ridicam in sezut, desi abia stateam, toata ziua mi-o petreceam intinsa in pat, nu dormeam dar altfel nu prea puteam sta, doar cand mancam ma ridicam. Din ce am citit in postarea cu infarctul zice sa stai in sezut si sa astepti sa vina salvarea, nu stiam de acest lucru dar Dumnezeu lucra imi trimitea ganduri, instincte sa ma ridic sa fac un efort daca vreau sa raman in viata. Asta cred eu ca e de fapt instinctul sa faci ceva fara sa fi invatat vreodata de undeva ca asa trebuie facut, deci daca nu am invatat nicaieri, nu am auzit niciodata si totusi facem ceva corect atunci sigur e de la Dumnezeu.

Cum este sa nu auzi?

Pentru cei care sunt nascuti cu acest 'handicap', am pus in ghilimele pentru ca nu sunt ferm convinsa ca asta este, desi de catre cei care sunt 'normali', nascuti cu de toate asa se poate percepe...in fine iar ma abat de la subiect, nu stiu cum e sa fii nascut asa, dar stiu cum este sa ai apoi sa pierzi.
Acum nu va inchipuiti ca sunt surda, ca nu aud deloc, Doamne fereste, nici gand, audiograma mea zice ca percep sunetele joase iar pe cele inalte nu. Defectul e mai mare la urechea dreapta..cred ca trag dreapta ca si la ochelari tot pe dreapta am dioptria mai mare =))
Concret aud dar nu inteleg. Adica, daca nu e liniste mai e alt zgomot pe fundal si omul de langa mine nu vorbeste clar sa deschida bine gura nu inteleg ce zice. Chiar si liniste de ar fi daca omul bombaneste nu deschide larg gura...nu percep cuvinte doar bombaneala. Nu e nevoie sa strigi la mine, asta ma va deranja mai tare si nu ai rezolvat nimic, trebuie doar sa deschizi gura si cred sa vorbesti un pic mai rar, nu asa repede cum fac eu...hmmm cred ca trebuie sa incerc sa ma corectez mai intai pe mine nu? Chiar si oamenii care aud uneori imi zic sa vorbesc mai rar sa ma inteleaga.
Deci concluzia este ca nu e chiar placut sa pierzi ce ai avut, dar trebuie sa te bucuri de ce mai ai. Cu muzica e un pic mai greu ca nu percep toate notele, iar daca e sa vad un film romanesc nu rezist mai mult de 5 maxim 10 minute, caci nervii mei se activeaza instant la starea de neputinta si frustrarile nu ma vor lasa in pace. Nu percep mai nimic din ce e inregistrat ca film pe youtube, prefer sa citesc cat mai pot .

Mereu prezent

Ca vrem ca nu vrem, El Dumnezeu este mereu prezent. Ne lasa sa facem ce vrem, dar daca ii cerem doar un pic ajutorul el ne ajuta...subtil, fara sa ne dam seama, apoi daca suntem mai insistenti si ajutorul e mai mare.
Concret sa intelegeti la ce ma refer. Desi e post is departe de rugaciune, sunt agitata, stresata si chiar de incerc sa citesc un acatist gandurile mele zboara la lucruri pamantesi si nu raman nici macar doua cuvinte in minte din acel acatist, asa ca renunt ca mai mare pacat fac. Pe seara inainte de culcare zic in graba doua rugaciuni si fara sa vreau gandul iar mai zboara la cele lumesti, la stres...pe care singura mi-l provoc. Aseara mi-am adus aminte de perioada de spitalizare, cand eram la inceput aici in Italia. ma simteam rau si cum am mai zis si in alta postare abia de duceam la capat Doamne Iisuse Hristoase miluiestema pe mine roaba ta pacatoasa, nici vorba de alte rugaciuni, dar vorbeam in gandul meu cu Dumnezeu. Pare amuzant poate chiar hilar dar asta faceam. La vremea aceea nu imi dadeam seama dar acu privind in urma realizez ca atunci eram mult mai aproape de El doar cu acea mica rugaciune zisa din suflet si cu acele ganduri, acea convorbire. Aseara cand m-am intins in pat nu reuseam sa adorm (de multa vreme nu mi sa mai intamplat asta-cam de pe vremea cand eram in Romania si ma simteam rau cand nu credeam ca o mai duc mult) desi iau si pastile de liniste care de obicei ma adormeau imediat si dormeam si dusa macar pana pe la 5 dimineata (desi eu de obicei simteam si musca in camera-asta inainte sa iau pastilele de liniste). Si ma gandeam la multe si printre altele ofticata ca nu pot adormi si imi fac ganduri de aiurea ma gandeam la cum eram cand am venit in Italia, si mi-am adus aminte de acel dialog. Aseara mi-am zis in gand Doamne iartama ca cer atat de multe, ca fac planuri fara sa te intreb daca e bine sau nu ce vreau eu, daca am facut bine sau nu ca am luat anumite decizii, facase voia Ta ca oricum Tu esti atotputernic si cum le asezi Tu e cel mai bine, nu doar pentru mine ci pentru toti. Fara sa exagerez dar dup aceste ganduri nu mai stiu nimic, deci am adormit imediat. Ce e oarecum ciudat, amuzant, ca eu ma culc cu capul pe perna desi e un pic mai inalt si peste zi nu stau dreapta si is cam dusa de umeri, par cam cocosata, ei dar in somn unde eu nu ma mai impotriveam, eram in mainile Lui a facut El mai bine, ca imi dau seama ca am dormit langa perna.
 Alt lucru interesant acum vreo 4 seri cred pe la o bucata de noapte parca simteam ca ma sufoc, in gand cand am tresarit din somn zic ei sigur am visat ceva rau, am adormit repede inapoi la fel de scurt ca gandul, apoi nu cred sa fi trecut mult si totusi simteam ca ma sufoc, pun mana la nas...nimic...canula nazala nu era, pun mana pe pat langa mine, iar nimic, cand ma uit jos acolo era, o iau repede o pun in nas dar fara sa imi fac griji si imi continui somnul. Abia la vreo 2 zile mi-am amintit, cand sotul ma intreba de ce nu mai folosesc masca de fata noaptea, si ii ziceam ca e prea uzata si alta identica nu reusim sa gasim, atunci mi-am amintit de intamplarea cu canula nazala. Sotul sa speriat rau a zis ca musai cauta sa imi faca rost de alt masca de frica sa nu se trezeasca cu mine moarta in pat. Eu i-am zis sa nu isi faca griji ca Dumnezeu ma trezeste. Ammai patit si in spital, imi scosesemmasca de pe fata, cine mai stie ce visasem sau cat am stat fara ea, concret e ca la fel ma sufocam cand m-am trezit miam dat seama ca nu am masca pe fata o aveam in mana, mi-am puso repede pe fata si mam cam agitat apoi mam amuzat si m-am gandit 'uite cum ma trezeste Dumnezeu, nu ma lasa El sa ma sufoc'.
Deci fie ca vrem sa constientizam sau nu El e acolo mereu.
Multumesc Doamne ca desi eu sunt asa pacatoasa Tu nu ma uiti si nu ma lasi singura.

Creduli....naivi...inocenti?

Creduli....naivi...inocenti?
Zi cum vrei e cam una si aceeasi treaba. Eu..dura, laa prima privire, abordare zici wow parca nu are suflet, ori o fi inghetat, dar de fapt e o masca...care ar trebui sa tina la distanta rauvoitorii. Nu de putine ori mi sa intamplat ca sa fiu luata de fraiera, acum nu stiu daca pot da vina pe cei din jur, in fond eu sunt cea care le ofer pe tava increderea mea, sunt cea care spune ceea ce gandeste nu filtreaza gandurile doar ca sa se puna bine cu lumea, crezand ca oamenilor le place sa fii sincer si ca ei vor fi la randul lor sinceri fata de tine. Ei bine nu prea stau lucrurile asa. Daca te astepti ca cei din jur sa fie corecti cu tine doar pentru ca tu esti corecta esti clar naiva, caci traim intr-o lume nebuna. Ma doare de tine dar mai tare ma doare de mine...cam asa ceva.
Zilele trecute am vazut un concurs unde puteai sa castigi un aparat de curatare a tenului, inlatura pielea moarta...in fine parea bun. Am cautat din pura curiozitate pretul, zic oricum tot ce se da degeaba lumea vrea asa ca sigur se vor inscrie cu sutele daca nu chiar cu miile . Pretul pe masura 150 euro...aoleo...atunci cu atat mai mult fiecare se crede indreptatit sa il castige. Eu vai saraca de mine necajita, deshidratata si plina de piele moarta dupa experienta cu slabitul in exces si ingrasatul si atatea pastile si sa stai 8 luni fara sa iesi din casa...mai ca mi se parea ca as fi cea mai indreptatita sa il primesc (desi e tragere la sorti deci nu se da pe indreptateala ). Azi asa ca fapt divers am dat din nou la concurs sa citesc in fuga cateva comentarii, fiecare se crede indreptatit sa il primeasca si mai napastuit. Sincer atunci (nu ca as fi eu aia buna) mi-am dat seama ca sigur sunt destule persoane care au mai mre nevoie de aparat decat as avea eu. Acu poate va intrebati de ce? Ei uite ca va zic recunosc sunt o lenesa. Cum va ziceam traim intr-o lume nebuna, toti sunt pe fuga, mereu agitati mereu ocupati, dar eu care am stat atata timp, si inca stau, nu fac nimic, doar mananc iau pastile si dorm...in rest pierd vremea, as avea timp berechet sa ma tot masez sa scap de pielea moarta nu as avea nevoie de un aparat care face rapid acest lucru. Asta e pentru cei care nu au timp...si au bani . Ideea e ca ma doare de tine dar mai rau ma doare de mine =)), desi am ajuns la aceasta concluzie ca nu sunt chiar asa indreptatita sa il primesc cum se da pe bafta fiecaruia am ramas in concurs...cine stie norocul prosului(desi nu imi place treaba asta cu noroc, e un zeu si trebuie sa imi scot acest cuvant din limbaj).

Mi-e teama

Mi-e teama...
'Mi-e teama ca nu pot sa spun ce simt' versurile melodiei cantate de Paula Seling. Chiar ce sa facem cand nu putem exprima in cuvinte ceea ce simtim? Cei talentati, artistii se manifesta prin arta, probabil asa dau drumul trairilor, atat negative cat si pozitive si ie opere, picturi, sculpturi, cantece si alte asemeni minunatii. Dar eu...nu am nici un talent, si inauntru e furtuna...dar fara vreun motiv intemeiat, doar temeri.
In fond de cine ma tem? De mine...de judecata de apoi...de faptul ca nu am facut nimic si nici acum nu fac nimic...dar ce sa fac? Stau cu cablul de oxigen dupa mine, cand vorbesc la telefon toti ma luda ca sunt plina de energie, ca vorbesc bine, cum eram eu...dar de fapt nu sunt...cum erau. Sunt plina de temeri desi candva eram barbatoasa.
Si totusi nu gasesc un motiv concret pentru temerile mele. Bun raman singura. Ei si ce daca? Oricum cel care sta cu mine nu trebuie sa ma ingrijeasca in mod deosebit...doar sa fie acolo, cel mult gateste dar as putea manca ceva reincalzit, sau ceva facut pe viteza cat sa nu ma obosesc...si atunci de ce imi e frica? Oxigen am, nu depinde de energie electrica asa cum era in Romania. Imi e ciida pe mine, pe temerile mele, pe ceea ce am devenit...unde mai pui ca intr-o ora iau si 'pastila nebuna' si atunci starea de anxietate se intensifica. Doamne fii alaturi de mine si da-mi ganduri bune, cred ca tot un catel e mai bun decat un om...caci pisicile nu imi plac...ori ma reprofilez si invat sa imi placa pisicile? Vedem...

Frustari

Frustari
De ce oare, de ce oare
Vorbesti tu despre mine?
De ce oare, de ce oare
Ma pui la un loc cu tine?
Sarim cateva versuri cu injurii si continuam
In fata mea nu ai cuvant
Nu ma cunosti deloc
Si habar nu ai cine sunt
Poate ai fi facut ca mine
Cand bateam pe la usi
Poate te-ai fi simtit ca mine
Cand peste tot eram respinsi

Versurile is preluate de la BUG Mafia.
Da azi sunt frustrata, mai ales la aceasta ora cand sunt sub inflienta 'pastilei nebune'. Is satula de oamenii care se dau prieteni cu tine, te trag de limba apoi te sapa. Mie imi place sa joc cu cartile pe fata, is dura, stiu ca am cele mai mari sanse sa pierd din moment ce toate cartile sunt la vedere. Ceilaltii joaca la cacealma, sunt perversi, dar nu stiu un lucru, poate nu stiu ca fiu prieten bun(dovada ca nu am nici un prieten bun), dar nici nu iti doresc sa ma ai ca dusman. Iti bati joc de mine? Nici o problema...ferestete doar sa te intersectezi cu mine cat timp sunt nervoasa caci s-ar putea sa te doara daca iti zic in fata ce cred despre tine. Daca ai avut norocul si nu ai dat peste mine cat is aprinsa...ai scapat, ca deh iert repede...iarta Dumnezeu greseli mari, cine sunt eu sa nu iert oamenilor? Dar sa va dau un sfat asa ca fapt divers, 'roata se intoarce', e mai ceva ca un bumerang, fiecare culege ce a semanat.

Dragostea, e vecina cu ura, e-n vizita la ea

Dragostea, e vecina cu ura, e-n vizita la ea
Citez din verusrile melodiei Vorbe letale- Alessia si Pavel Stratan. superba melodia, superbe versurile, din pucntul meu de vedere. De la dragoste la ura nu e decat un pas. e usor sa ne uram, sa nu ne mai intelegem, mai greu e sa lasam, sa ne calcam pe orgoliu, sa ne acceptam asa cu bune si rele. Teoria buna, practica ma omoara, ce ma fac cu caracterul meu care tot incerc sa il modelez dar nu reusesc, sunt recalcitranta si iute la manie. incerc sa invat LECTIA RABDARII. Profesor pentru mine e Parintele Cleopa Ilie, am vazut un filmulet cu el si era intrebat ce o sa faca generatia care vine din urma cu piedicile care au sa apara si el zice 'Rabdare, rabdare, rabdare...si cand simti ca nu mai poti o iei de la capat, rabdare, rabdare'. Tare imi mai doresc sa invat aceasta lectie dar pentru mine e extrem de dificila, desi incerc sa ma temperez cred ca nu e zi in care sa nu ma fi enervat prea repede, prea din orice, nu am avut rabdare. O sa ma scuz ca pastilele sunt un pic depresive, ca boala te face neputiincios si desi ar trebui sa fii mai ingaduitor esti contrar mai nesuferit. de fapt nu reprosez nimic nimanui desi de cele mai multe ori asa pare, eu sunt cea vinovata, pe mine imi e ciuda si pe neputinta mea.

Cum e cu oxigen?

Hmmm buna intrebare. Cred ca inceputul e mai greu. Ca in orice situatie conteaza tare mult cum stai cu moralul, trebuie sa vezi mereu jumatatea plina a paharului.
Acum, cand am deja 10 luni de cand sunt dependenta de oxigen, vad lucrurile asa: sa ai un cablu bagat in nari e ca si cum ai avea o pereche de ochelari (asta cam au majoritatea si e mai usor de inteles). exact cum cu ochelarii te inveti atat de mult ca uiti ca ii porti asa e si cu oxigenul, te inveti, e ceva normal, nu te deranjeaza nu te doare...face parte din peisaj. Inceputul e mai greu, cel putin pentru mine a fost, dar abia acum privind in urma imi dau seama ca mi-am facut griji degeaba. Trebuie sa fiu bucuroasa de aceasta inventie si sa ma folosesc de ea ca sa imi usurez viata, exact cum ochelarii ii porti ca sa vezi bine, ca sa nu te doara capul, asa si oxigenul il porti sa repiri normal. Ce e drept ca multora nu le sta bine cu ochelari, dar unde mai pui ca acu e la moda sa porti rame cat mai mari, care ies cat mai mult in evidenta, daca acum cativa ani erai considerat 'aragaz cu patru ochi', acum esti 'cool'. Cam asa cred ca va fi si cu canula nazala de la oxigen, acum daca te vede cineva te compatimeste, se uita lung, dar peste cativa ani cred ca au sa fie destui care sa tina canula in nas fara sa aibe nevoie de oxigenoterapie...doar asa ca e 'cool'. Haha atunci eu am sa ma mandresc ca am fost printre cei care am indurat privirile lungi, dar am facut o moda, poate se va numi, moda Lory, hahaha prea tare.

Theraflu

Theraflu
Azi mi-am adus aminte de acest medicament si de faptul ca NU e bun sa luam pastile dupa capul nostru (daca nu sunt cadre medicale), daca totusi te risti si administrezi ai grija CITESTE CU ATENTIE PROSPECTUL. Ochii mari la contraindicatii si la reactii adverse.
Era prin februarie 2013, eram deja fara tratament dar inca nu eram dependenta de oxigen. Ma incerca o raceala, si cum tot auzisem de la o verisoara ca pentru ea e tare bun theraflu raceala si gripa, zic hai sa incerc si eu, sa citesc prospectul nici gand, desi dr zicea ca as avea astm si foloseam ceva sprayuri pt astmatici. Iau theraful stau vreo ora apoi ma duc sa fac o baie in cada. Dupa cateva minute de stat in cada simt deodata ca ma sufoc rau, inima galopa si aer nu aveam, desi apa era calduta ca nu fac baie cu apa fierbinte. Nu stiu cand am iesit din cada, am bocanit cu ultimele forte in perete sa ma auda sotul meu si direct pe wc...ca simteam ca ma trec toate cele. Apare imediat sotul meu ca abia adormise si speriat intreaba 'ce-i' zic 'mor', el speriat rau tare zice 'ce sa fac?', fac semn spre gura si zic 'puf', a adus spray-ul am tras de 2 ori...zic 'zi o rugaciune ceva', 'ce rugaciune?' 'Orice', incepe el speriat Tatal nostru...il tineam strans de mana...si incet incet mi-am revenit. A fost prima sperietura de sufocare...apoi au mai urmat... Cand am citit prospectul la theraflu am vazut ca nu este indicat astmaticilor. Acu ca o fi doar de la theraflu.....ca o fi reatia pastilei si baia...cert e ca de atunci citesc cand sa iau o pastila ce contraindicatii are.

Eşti frumoasă, femeie dragă!

Eşti frumoasă, femeie dragă!
Eşti frumoasă cu fiecare vorbă pe care o rosteşti, fiindcă vorbele tale exprimă iubire, tandreţe, înţelepciune şi gingăşie. Eşti frumoasă cu fiecare pas pe care îl faci, fiindcă paşii tăi te poartă mereu în scopul iubirii şi dăruirii, către oameni pe care-i îngrijeşti şi prin care trăieşti.
Eşti frumoasă cu fiecare zâmbet pe care îl oferi, fiindcă zâmbetele tale sunt pline de soare şi de încredere.
Eşti frumoasă chiar şi cu umerii căzuţi, fiindcă ei poartă poveri numai de tine ştiute.
Câteva riduri pe chipul tău nu te fac mai bătrână şi nu te fac mai urâtă, ci îţi îmblânzesc trăsăturile.
Câteva kilograme în plus nu te fac să fii mai puţin frumoasă şi nu-ţi fură din graţie, din gingăşie şi din eleganţă.
Cicatricile pe care le are inima ta nu te fac să fii mai puţin frumoasă, ci sunt adevărate medalii ale luptelor pe care le-ai dus în viaţă.
Mâinile muncite şi obosite nu te fac să fii mai puţin feminină, fiindcă ele poartă urmele atâtor trude şi momente de dăruire.
Privirile dezaprobatoare ale celor incapabili să îţi vadă frumuseţea, nu te fac să fii mai puţin frumoasă.
Eşti frumoasă, femeie dragă! Bucură-te de tine!
Eşti frumoasă, exact aşa cum eşti tu, cu bucuriile tale, cu tristeţile tale, cu lacrimile tale, cu dorurile tale, cu privirile încruntate şi chipul plin de griji, cu graba ta, cu capriciile tale, cu zbuciumul tău şi cu slăbiciunile tale!
Eşti frumoasă, femeie dragă! 

p.s. nu stiu daca cel de pe peretele caruia am luat acest text este autorul original asa ca nu am sa dau aici numele lui dar mentionez ca acest text nu imi apartine este preluat de pe retea de socializare, mi-a placut asa ca savurati si voi :)

Eşti frumoasă chiar şi cu umerii căzuţi, fiindcă ei poartă poveri numai de tine ştiute.

Eşti frumoasă chiar şi cu umerii căzuţi, fiindcă ei poartă poveri numai de tine ştiute.
Ce bine ma simt cand vad aceste randuri, azi le-am citit pe pagina unui amic, am sa postez textul intreg pentru cei curioasi, e un mesaj de dragoste foarte frumos, pentru mame, sotii si de ce nu fiice, prietene. De cand cu boala nici eu nu arat prea sexi, nu ca as fi fost vrodata sexi, dar aratam a om normal, fara decolteuri ca oricum nu aveam ce arata, dar cu kg normale cu care ma simtream bine. Niciodata nu m-am simtit frumoasa de sa intoarca toti capul dupa mine dar nici urata, eram o fata normala care era placuta cred ca asta e cuvantul potrivit, placutanu frumoasa nu urata, dar de cand cantaresc cat un copil si abia respir stau mereu in pat ghemuita, si in sezut cam gheboas asa ca umerii mei sunt cam cazuti, dar numai eu si bunul Dumnezeu stiu durerile, atat sufletesti cat si fizice. Poate o fi doar lenea, poate chiar m-am strambat de atata boala, cert e ca acum cand am vazut cum arat in poze nu ma mai cred placuta...desi daca nu ma vad stiu ca sunt tot eu, aceeasi Marie cu alta palarie.

Vrei sa urli, urli inauntru/Durerea ta poate zgudui pamantul

Vrei sa urli, urli inauntru
Durerea ta poate zgudui pamantul

Hai c-am dat-o pe hip hop. Ce sa faci cand nu poti spune ca te doare? Nu e durere fizica asa cum am auzit ca e in cazul unei operatii, nu e rau din ala cum am auzit pe cei care au avut cancer si au facut citostatice, si totusi nu iti e bine, iti e rau...simti ca o iei razna, iti vine sa urli...dar nu o faci caci s-ar putea sa te trezesti cu halat de forta bagat la nebuni...si atunci? Atunci incerci sa te gandesti la altceva...la ce? Incerci un Doamne Iisuse Hristoase mantuiestema pe mine robul tau pacatos. Merge? Ai reusit sa zici pana la capat? Atunci e bine... uneori cand ma sufocam cu tot cu oxigenul in nas nu apucam nici asta sa zic, gandul meu se oprea la Doamne Iisuse. Apoi incet incet incep sa imi revin...respir greu dar nu ma mai simt chiar atat de sufocata acu daca incerc in gand Doamne Iisuse Hristoase...ei deja am evoluat in urmatorul minut iese si fraza/rugaciunea intreaga, totul e in gand, nici vorba sa le pot pronunta...in 5 minute deja e in regula, respir cat de cat normal...a fost doar o sperietura, mi-am revenit, yuhu inca traiesc. Sunt bine deja zic scurt Doamne multumesc si reflectez la ce am facut de abia mai aveam aer...hm a fost o nimica toata, am venit 5 metri de la baie pana in camera, pentru unii poate parea s.f. astfel de lucruri, dar pentru altii, pentru cei dependenti de oxigen uneori si simplul fapt ca iti faci nevoile e obositor. Si totusi mai vrei sa traiesti, esti bine fizic nu te doare nimic doar psihic. Ganduri...multe...val vartej vin si pleaca atat de iute ca nu mai stii de unde a inceput...a da te gandesti ca acum cativa ani erai un om normal. Erai la o greutate acceptabila si nu erai dependent de oxigen dar pentru ca iti era prea rau de la medicamente le-ai intrerupt. Ai vazut ca te simteai chiar bine fara pastile, si atunci zici la ce rost sa imi fac rau, sa simt ca am un pietroi in burta, sa simt ca mi se stramba mainile, sa simt ca totul se invarte sa ai greturi si sa te rogi sa nu vomiti. Ei uite ca avea rost ca microbul e spurcat te slabeste azi un pic, maine un pic, pana sa iti dai seama nu mai ai un plaman ca e tot mancat de boala si deja si din celalalt e afectat. Rau cu rau dar mai rau e fara rau. Asa ca luati pastilele cat inca nu e tarziu, cat nu sunteti dependenti de oxigen, stiu ca e greu, nimeni nu a zis ca va fi usor. E greu si dureaza mult, 2 ani, timp in care nu prea esti om, dar apoi esti bine si viata merge mai departe si aproape ca uiti cei 2 ani cand ai tot inghitit pastile si cand ti-a tot fost rau. Daca nu le iei la timp si pe toate ai sa tot inghiti, 4 ani sau 6 depinde de organismul fiecaruia cat rezista pana cedeaza de tot. Hai capul sus, sunt altii care au medicatie mai grea si tot lupta pentru inca o zi.

Acasa...

Acasa...
Ce o fi asta? Unde e acasa? Pentru fiecare e diferit raspunsul. Pentru mine care sunt oarecum materialista acasa era in casa(apartamentul) meu, care cu sacrificii a fost luata si la care am de platit rate pana la batranete. 
Spitalele...uuuuu....un fel de bau-bau. Cel mai probabil educatia proasta din familie, ca suntem din neam sanatos. Am prins strabunici care au trait cate 92 ani si care nu au trecut in viata lor pe la spital nici pastile nu au luat. Femeile au trecut pe la spital cand trebuiau sa nasca, desi mai aveau putin si nasteau pe camp, acasa sau la locul de munca(exemplul mamei mele cu cea de-al treilea copil). Ei dupa cum am fost educata si cum aveam frica de spital si repulsie de mirosul oribil, de conditiile care cam lasa de dorit ajungeam la spital cand doctorii abia mai aveau ce face, mai ca ar fi chemat preotul. Asta nu e nicidecum o mandrie, dar as vrea sa invete altii din greselile mele daca se poate. Acum probabil o sa sara unii cu gura ca sunt o proasta ca nu stiu ce e cu mine ca habar nu am care e stanga si care dreapta...asa ca imi permit sa adaug ca am facut ceva scoala, si nu doar ca sa am diplome ci am si studiat, deci nu din prostie de incultura stateam atat acasa, cat din fobie.
A da, ca fapt divers sa adaug ca am avut un fratior care a murit pe la vreo 6 luni desi era sanatos. Vomita destul de mult si era agitat. Stateam aproape de spitalul de copii asa ca parintii au mers repede cu el la spital. O asistenta medicala ia administrat un calmant si saracutul sa inecat cu voma si a murit. Era imediat dupa revolutie asa ca parintii nu au depus plangere...au ramas doar cu durerea. Eram micuta aveam vreo 6 ani si de atunci stiu sigur ca nu suport cadrele medicale. Ghinionul meu, ca daca o asistenta a fost iresponsabila nu trebuia sa ii bag pe toti in aceeasi oala...dar ce sa ceri de la un copil de 6 ani care isi vede parintii suferind.
In fine fac ce fac si mereu ma abat de la subiect.
Stateam in spital o luna maxim doua apoi faceam cerere sa merg acasa, plangeam continuu cat stateam in spital si nu reuseam sa ma negativez, ca deh ca sa te faci bine e nevoie de un cumul de factori, sa mananci bine, sa nu stai in frig sau umezeala, sa stai bine cu psihicul si bineinteles sa iei tratamentul ca la carte.
Acum dupa mai multe experiente de spitalizare vad totul altfel. 
Sincer prima data cand am descoperit ca acasa poate fi si un loc in care nu iti place, dar unde ai aproape pe cineva drag a fost la finalul anului 2012. Am descoperit ca pentru mine acasa era unde eram cu sotul meu.
Acum ca sunt departe de ai mei, la mii de kilometri departare, ne auzim doar la telefon si internet, am realizat ca nu imi e chiar deloc dor de acea casa...unde candva credeam ca e acasa. Acasa e si aici caci am primit o noua sansa la viata, acasa e si aici caci il am pe sotul meu cu mine iar ceilalti din familie ma sustin moral. 
Acu in incheiere un fel de rasul plansul, cat am stat acum ultima data in spital 8 luni de zile, consideram si acolo acasa, si nu vroiam sa plec...au decis dr ca e cazul sa fac urmatorul pas de a lua tratament acasa, dar si acolo mi-a fost bine. Trebuie doar sa vezi partea plina a paharului. Cand aveam nevoie de o imbratisare le ceream cadrelor de la spital sa ma imbratiseze si imi mai trecea...cica nu exista nu pot, exista doar nu vreau.

Pomi cu flori din maracini

Pomi cu flori din maracini
Asta scriu la cerere . Draga mea prietena a scris o poezie frumoasa, si cum povestea mea de 'o noua viata' o stiu foarte putini, incerc sa o relatez aici, probabil cu timpul o sa mai insist pe fiecare amanunt.
Pe scurt totul incepe la finele lui ianuarie 2013, ma duc la spital dupa pastile si primesc raspuns ca sunt rezistenta la toata schema (asta pe intelesul tuturor beau degeaba pastilele caci nu isi fac efect), si cum ar face doar rau la stomac si ficat si nimic bun mai bine nu mai iau nimic, practic era ca o condamnare la moarte fara o data exacta.
Ma duc acasa si astept...ce? Sa vina moartea? Ei da, eu nu, nu pot astepta sa vina coana cu coasa asa de tanara la abia 28 ani impliniti de vreo 4 luni. Si atunci ce faci? Lupti. Dar cu cine sa lupti? Cu morile de vant....(continuarea in alta zi azi trecem direct la momentul culminant-calatoria...spre un nou inceput)

Ma pornesc in dimineata zilei de 10 iulie 2013 spre Italia(unde as fi avut sansa la un tratament, desi dupa spusele dr din Romania nu mai aveam leac pe toata planeta). Stres...putin spus...eram praf, chemasem preotul duhovnic sa ma impartaseasca zic in gandul meu, de o fi sa ma duc sus in cer sa nu ajung la spital in Italia sa nu mor neimpartasita, din pacate parintele era in alta localitate plecat si am ramas asa...cu Dumnezeu si Maica Domnului inainte. Trebuie sa mentionez ca aveam o carticica de rugaciune cu Maica Domnului grabnic ajutatoare, o tineam mereu in mana, macar cu asta sa mor si eu, oricum lumanari nu aveam la noi.
Ne-am pornit, soferul eu, sotul meu si fratele....calatorie cu suspans.
3 tuburi destul de mici de oxigen si un concentrator portabil care trebuia sa se incarce la masina dar care nu a functionat.
La iesire din tara prin Cluj cred am mers si nea reincarcat unul dintre tuburile de oxigen ca se terminase, deci eram iar cu 3 tuburi pe care le foloseam la 3, ca deh stateam intinsa nu mergeam sa am nevoie de mai mult oxigen. Soferul a condus non-spot, adica fara sa faca pauza de ssomn, oprea la cateva sute de km sa se dezmorteasca fuma o tigara pe fuga si iar...la drum ca nu e timp de pierdut.
Ce sa mai lungim vorba eram aproape de Venetia si 2 tuburi erau goale din al 3-lea mai aveam un sfert, atunci imi aduc aminte de alt binefacator,prieten aparut peste noapte, ca lucreaza la un spital dintr-o localitate din Venetia asa ca il sun la 3 noaptea si il rog insistent sa imi dea adresa spitalului si sa se porneasca si el spre spital sa imi dea un tub de oxigen.
Am ajuns la limita dacaintarziam vreunul din noi 5 minute acum eram....istorie. Dar Maica Domnului era cu mine, era cu noi ne proteja, Dumnezeu ne incearca dar nu ne uita.
Eram deja mai relaxati, un tub de oxigen ar fi trebuit teoretic sa ne ajunga de la Venetia la Milano, unde banuiam eu ca era spitalul, dar de unde, ca nu aveam de intrat in Milano ci intr-o alta localitate din nordul Italiei, zona muntoasa, si urca prin serpentine si urca de am ajuns in varf, si oxigenul era cam pe terminate din nou... Ei na ca acu chiar ca ma duc de aici de sus de pe munte sus in cer, am gandit eu, tremuram toti 4, eram contratimp si nu stiam cu exactitate daca dam de spital. Am inceput a cobora, in continuare serpentine...dar tot e bun incepeau sa apara si case...poate suntem pe drumul cel bun gandeam eu, speram eu. Am ajuns in cele din urma in fata spitalului si oxigenul arata 0, abia mai sufla, urca fratele cu documentele, sotul statea cu mine ca nu vroiam sa il las sa plece, nu vroiam sa mor singura, si dupa vreo 3 minute care noua ni se parusera jumatate de ora ne intoarcem la cladirea alaturata, "pronto soccorso", adica urgente. Tragem unde trebuiau sa vina salvarile deja nu mai aveam oxigen in tub, apare o infirmiera(asistentele medicale in Italia se numesc infirmiere), si calma ne zice ce dorim, noi atat oxigeno...au inteles ei ca vrem oxigen au adus o targa la care aveau si tub de oxigen si m-au bagat inauntru la primire urgente, urmand sa sune la dr sa vada daca a ajuns fratele cu doc si ce e de mine. Acolo de 1 minut fiind cu sotul langa mine, am rasuflat usurati...si tot stresul si raul a iesit pe geamul intredeschis, a intrat aer curat de munte si racoros. Atunci vad ochii sotului meu inlacrimati si il aud zicand 'am reusit', asa este reusisem. In data de 11 iulie 2013 pot spune ca m-am nascut a doua oara.
Mare e puterea lui Dumnezeu si a Maicii Domnului. Binecuvantat fie numele lor in vecii vecilor.

Continuam cu oxigenul 
Ei si dupa vreo zece zile de spitalizare, dr decide sa imi dea drumul acasa, ca tot nu aveau nici un tratament sa imi administreze, eu eram imuna la pastile si faceam febra, luam fiole de algocamin minim 1 la 12 ore, transpiram de ziceai ca fac dus nu sauna, nu mai stiam ce inseamna par uscat, ma schimbam de 3-4 ori pe zi si tot cam de atatea ori pe noapte. Intre timp deja eram dependenta de oxigen de nu mai puteam merge nici la wc, imi faceam nevoile in camera de spital la un bazinet(un soi de faraj), si norocul meu ca aveam in camera o fata care nu ii era greata sa se duca imediat si sa verse ca pe femeile de servici nu prea aveai cum sa le anunti, de intrat intrau de max 3 ori pe zi in camera si atunci trebuia sa le zici sa arunce , asta daca aveai noroc sa aibe manusi la ele ca altfel ziceau ca se duc dupa manusi si duse erau. In fine deja cred ca vi sa intors stomacul pe dos asa ca ajunge detalii din astea scarboase.
Cum va ziceam trebuia sa plec acasa, de la spital pana acasa faceam minim 30 minute, dar am primit concentratorul si foaia de externare si pe aici iti e drumul, nu ai decat las ca nu mori juma de ora fara oxigen...intradevar nu am murit , am ajuns noi acasa urca rpede sotul meu 3 etaje cu concentratorul si il baga in priza apoi coboara si ma urca pe mine(in brate ca nu eram capabila sa urc o treapta dar 3 etaje). La plecare dr a tinut sa mentioneze ca desi merge pana la 6 concentratorul ar fi bine sa nu il folosesc mai mult de 3 ca are sa consume multa energie electrica(bineinteles ca nu l-am ascultat ca ma sufocam cu 3 si il foloseam la 5 minim4, aveam un cablu mai lung si ajungeam la wc, deja era bine, macar nu mai eram nevoita sa imi fac nevoile in camera 

Cu totii avem nevoie de oxigen, fara oxigen nu putem trai.

Inceputul

Si totusi ce inseamna sa fii dependent de oxigen...mai mult decat sunt majoritatea oamenilor.
Din experienta mea, e ciudat, fiindca tot e inceputul explic prima experienta a mea 
Ajung la spital, dupa rugaminti si insistente ma interneaza in spital. Vin asistentele sa imi administreze o perfuzie cu ceva vitamine b si un antibiotic, eu fricoasa si zic oricum are sa dureze merg intai pana la wc sa ma pis, cand ma intorc zici ca urcasem pe Everest, desi abia facusem 20 pasi, asistentele conchid - musai am nevoie de oxigen, eu nu refuz, zic hai sa vad ce o fi, imi aduce in camera(femeia de servici, cea care face curatenie) un concentrator de oxigen(pentru cei care nu stiu ce e aia, e un aparat cam cat un aragaz care vine bagat in priza si hutuie tare si iti da oxigen) imi pune o masca, tip canula nazala si ma intreaba la cat sa il regleze, ii zic ca nu am idee ca e prima data cand folosesc asa ceva asa ca decide tanti sa il regleze la 4. Bag canula nazala in nas....mare lucru nu simteam...zic ei il las un pic apoi il scot...am terminat cu perfuzia, ma duc iar la wc sa urinez...deh urinam cam des, cand vin iar cu limba scoasa de 2 coti, repede dau drumul la concentrator si ma mai linisteste.
Pana acum nimic interesant pentru necunoscatori, dar oxigenul trebuia sa il monteze o asistenta daca nu un dr, sa imi ia saturatia (cu un ssaturimetru la deget o chestie care dureaza maxim 1 min) si in functie de cum iesea saturatia trebuia reglat oxigenul.
In maxim 2 zile am aflat ca se poate si dormi cu el, si dupa mult timp am dormit cat de cat bine, nu ma mai sufocam atat de tare.
Traiasca cel care la descoperit