Acasa...

Acasa...
Ce o fi asta? Unde e acasa? Pentru fiecare e diferit raspunsul. Pentru mine care sunt oarecum materialista acasa era in casa(apartamentul) meu, care cu sacrificii a fost luata si la care am de platit rate pana la batranete. 
Spitalele...uuuuu....un fel de bau-bau. Cel mai probabil educatia proasta din familie, ca suntem din neam sanatos. Am prins strabunici care au trait cate 92 ani si care nu au trecut in viata lor pe la spital nici pastile nu au luat. Femeile au trecut pe la spital cand trebuiau sa nasca, desi mai aveau putin si nasteau pe camp, acasa sau la locul de munca(exemplul mamei mele cu cea de-al treilea copil). Ei dupa cum am fost educata si cum aveam frica de spital si repulsie de mirosul oribil, de conditiile care cam lasa de dorit ajungeam la spital cand doctorii abia mai aveau ce face, mai ca ar fi chemat preotul. Asta nu e nicidecum o mandrie, dar as vrea sa invete altii din greselile mele daca se poate. Acum probabil o sa sara unii cu gura ca sunt o proasta ca nu stiu ce e cu mine ca habar nu am care e stanga si care dreapta...asa ca imi permit sa adaug ca am facut ceva scoala, si nu doar ca sa am diplome ci am si studiat, deci nu din prostie de incultura stateam atat acasa, cat din fobie.
A da, ca fapt divers sa adaug ca am avut un fratior care a murit pe la vreo 6 luni desi era sanatos. Vomita destul de mult si era agitat. Stateam aproape de spitalul de copii asa ca parintii au mers repede cu el la spital. O asistenta medicala ia administrat un calmant si saracutul sa inecat cu voma si a murit. Era imediat dupa revolutie asa ca parintii nu au depus plangere...au ramas doar cu durerea. Eram micuta aveam vreo 6 ani si de atunci stiu sigur ca nu suport cadrele medicale. Ghinionul meu, ca daca o asistenta a fost iresponsabila nu trebuia sa ii bag pe toti in aceeasi oala...dar ce sa ceri de la un copil de 6 ani care isi vede parintii suferind.
In fine fac ce fac si mereu ma abat de la subiect.
Stateam in spital o luna maxim doua apoi faceam cerere sa merg acasa, plangeam continuu cat stateam in spital si nu reuseam sa ma negativez, ca deh ca sa te faci bine e nevoie de un cumul de factori, sa mananci bine, sa nu stai in frig sau umezeala, sa stai bine cu psihicul si bineinteles sa iei tratamentul ca la carte.
Acum dupa mai multe experiente de spitalizare vad totul altfel. 
Sincer prima data cand am descoperit ca acasa poate fi si un loc in care nu iti place, dar unde ai aproape pe cineva drag a fost la finalul anului 2012. Am descoperit ca pentru mine acasa era unde eram cu sotul meu.
Acum ca sunt departe de ai mei, la mii de kilometri departare, ne auzim doar la telefon si internet, am realizat ca nu imi e chiar deloc dor de acea casa...unde candva credeam ca e acasa. Acasa e si aici caci am primit o noua sansa la viata, acasa e si aici caci il am pe sotul meu cu mine iar ceilalti din familie ma sustin moral. 
Acu in incheiere un fel de rasul plansul, cat am stat acum ultima data in spital 8 luni de zile, consideram si acolo acasa, si nu vroiam sa plec...au decis dr ca e cazul sa fac urmatorul pas de a lua tratament acasa, dar si acolo mi-a fost bine. Trebuie doar sa vezi partea plina a paharului. Cand aveam nevoie de o imbratisare le ceream cadrelor de la spital sa ma imbratiseze si imi mai trecea...cica nu exista nu pot, exista doar nu vreau.