Lasa grijile in seama Lui

Stiu teoria, de fapt cat de cat recent mi sa demonstrat si practica, dar invat greu si uit repede. Imi fac griji multe si fara rost, cand de fapt grija noastra o poarta Domnul de sus.
Ce e drept ca deseori o iau pe aratura si fac planuri, si ma imbat cu apa de ploaie, normal ca apoi, cad din varful muntelui si ma trezesc la o realitate ce nu prea seamana cu sperantele facute de mine, caci daca nu zidim cu caramizi ci cu paie nu poate sa tina. Mereu trebuie sa cerem si de la Domnul sfat, doar ca probabil ca fie uitam de El fie ne gandim ca e ocupat si sa nu il deranjam cu toate problemele, desi uitam ca El e omniprezent.
Sper sa nu ma fi imbatat din nou cu apa de ploaie, si sa fiu fericita fara sa se concretizeze stirile.
Aseara ma gandeam din nou, Doamne faca-se voia Ta, daca e sa se poata sa am oxigen lichid bine ar fi, caci m-am obisnuit cu el, daca nu poate e un semn ca trebuie sa ma dezvat si sa ma invat cu concentrator, chiar si portabil, poate asa e mai bine, poate nu ar trebui sa cer, 'da-mi oxigen lichid' ci doar 'da-mi oxigen' sau 'ajutama sa traiesc, cum stii Tu ca e mai bine pentru mine'. Am adormit asa repede si linistit cand m-am lasat in grija Lui. Am plasat Lui grijile si eu stiam ca sunt in siguranta, deci pot dormi linistita. Asa ca azi primesc telefon ca se poate sa primesc oxigen lichid caci si la noi in oras avem 3 statii de reincarcare, si eu care credeam ca doar la Cluj gasim asa ceva. Cum spuneam sper sa nu ma fi imbatat cu apa de ploaie, si sa fie adevarat sa nu fi inteles gresit. Oricum va fi voia Domnului sigur va fi bine pentru mine. El ne poarta de grija si ne da ce ne trebuie.
O alta grija, provocata ce e drept tot de oxigen si de faptul ca fara el nu pot respira si ca oricum obosesc repede, era legata de calatorie, si cand ma gandesc ce mult imi placea sa calatoresc. ce e drept ca si inainte aveam emotii cand sa ma pornesc la drum, ca o sa vad locuri noi, dar acum emotiile mele sunt de alta natura, cum am sa folosesc wc-urile publice. Dar cred ca ar trebui sa las si aceasta grija in seama Lui.
In fond de cate ori nu ne-am facut cu totii texte in gand pentru o intalnire importanta si ajunsi acolo ne-am trezit spunand altceva? Pentru ca asa era mai bine, nu cum ne gandisem noi de acasa. Ne poarta El de grija dar cum ziceam noi ne facem prea multe probleme si uitam sa ii cerem Lui sfat si ajutor.

Cazi, dar trebuie sa te ridici si sa mergi mai departe

Ai cazut? Ridica-te! Sucura-te de praf, si mergi mai departe. Nu are rost sa stai acolo jos si sa plangi. Nu iti foloseste la nimic. Vrei sa plangi, fa-o, dar apoi TREBUIE sa mergi mai departe. MEreu in drumul tau vor fi piedici, e normal sa te mai si impiedici, e normal sa cazi, dar nu e normal sa te sperii si sa nu mai vrei sa mergi mai departe.
Cu totii avem in viata obstacole, cred ca in asta sta succesul, nu e o panta lina pe care urci, dimpotriva e un drum cu urcusuri si coborasuri, cu obstacole peste care trebuie sa trecem pentru a putea inainta. Nu spun sa fii nesimtit, sa fii impertinent, dar nici sa fii las, insista, ai sa fii si refuzat nu poti sa primesti mereu rapsunsuri positive, dar asta nu trebuie sa te descurajeze. Cei care nu lupta au pierdut din prima. Nu fi las, fii un luptator.

Vedem lumea asa cum suntem

Am gasit o pilda pe internet, cel mai probabil stiti de ea, se spune ca doi vecini unul bogat celalalt mai nevoias si-au facut cadouri. Initial cel bogat a daruit un cos murdar plin cu gunoaie pentru a rade de vecinul sarman. Omul a mers acasa, a spalat cosul si la umplut cu flori frumoase, apoi la innapoiat vecinului. Acesta sa mirat sa vada ca primeste flori frumoase in locul gunoaielor si cand a intrebat pe vecin de ce face acest lucru, cel nevoias a spus ca fiecare daruieste ce are in suflet.
Pilde sunt multe, idee e aceeasi nu putem astepta schimbarea doar de la cei din jur. Daca vrem ceva mai bun trebuie sa incepem de la noi sa fim mai buni apoi incet, incet toti(multi nu chiar toti) cei din jur pot fi mai bine.
Sa fim mai buni, bunatatea cere bunatate. In schimb violenta si rautatea nu aduce nimic bun.
E postul Pastelui, pentru noi crestinii ortodoxi, dar indiferent de religie si de perioada e bine sa fim buni, iertatori si sa incercam pe cat posibil sa facem bine.

Infrunta-ti temerile

Am fost o persoana independenta si luptatoare. Chiar zilele trecute ii povesteam sotului ca eram in clasa a doua si mergeam singura la autogara vineri la amiaza sa iau autobuzul spre tara, mergeam 28 km apoi coboram in statie si urcam spre raiul meu, raiul copilariei, bunicii mei dragi. Era deal dar pentru mine copil fiind parea vale, fugeam sa ii vad sa ma stranga in brate, uneori bunicii stiau ca trebuie sa vin si ii vedeam de la strada la vale iesind in drum. Deviez de la subiect caci despre copilarie si bunici nu as avea niciodata suficiente pagini sa scriu.
Am fost candva asa, neinfricata, de fapt faceam lucrurile crezand ca asa e firesc, ca sora mai mare mi sa parut firesc, sa fiu mereu responsabila, si chiar daca eram mica de varsta eu stiam ca sunt sora mai mare deci eram mare. Acum de vreo trei ani mai exact de cand folosesc oxigenul sunt foarte fricoasa, tratamentul a facut sa fiu si mai fricoasa si mai speriata. O tara straina cu oameni si locuri si limba straina poate a intensificat frica. Ideea era ca imi era foarte frica sa raman singura, apoi am reusit sa imi depasesc acele momente, dar nu reuseam sa ies singura din casa. Sa stau in casa ma simteam protejata, pe teritoriul meu, asemeni unui copil care sta doar cu parintii.
Astazi in schimb m-am decis sa imi depasesc aceasta spaima. Nu am planificat prea tare, doar am vazut ca a iesit dupa amiaza soarele, vantul nu sufla, asa ca am zis ca incet incarc oxigenul, il pun pe carucior si il leg cu o curea (sa ma asigur ca nu cade) si cobor. Zis si facut, adrenalina la maxim, de parca faceam bungee jumping. Am mers  si la baie, deh emotiile erau mari. Am luat cheia, am reusit sa inchid usa, pff de mai bine de trei ani nu am mai iesit singura din casa si sa inchid usa cu cheia, saturimetrul era pe aratatorul de la mana stanga, 127 batai per minut. Am reusit sa cobor trei trepte, am zis ca e cazul sa fac o pauza, imi era anapoda sa cobor caruciorul cu tubul de oxigen portabil, si sa auzit usa de la intrare in bloc, asa ca persoana salvatoare a si aparut, era chiar el sotul meu, venea de la munca. A ramas uimit sa ma vada acolo, ma ajutat sa cobor, sa asigurat ca mi-am incarcat suficient tubul si ca e bine ancorat apoi ma lasat, ca asa am vrut, desi deja ma simteam in siguranta stiind ca el e prin preajma. De acum cred ca am curaj sa mai incerc sa ies singura.
Nici nu va puteti imagina cat sunt de fericita desi am mers destul de putin. Am stat o ora si jumatate afara, dar mai mult am stat pe banca decat am mers.
Stiam ca trebuie sa iti infrunti fricile, dar teoria e usoara practica ma omoara, dar astazi multumesc bunului Dumnezeu ca am reusit sa ies. Sunt foarte fericita. Ma simt libera.