Nu te razbuna-preluat de pe Sfantul munte Athos.wordpress

Nu te răzbuna!
Sfântul Nicolae Velimirovici

Tatăl Se uită din Cer şi mă vede acoperit cu răni din pricina nedreptăţii oamenilor şi spune: „Nu te răzbuna” (cf. Matei 5, 38-42; Romani 12, 19).

Pe cine să mă răzbun, o, Doamne? Pe o parte din turmă în calea ei spre abator?

Se răzbună vreun medic pe pacienţi fiindcă e blestemat de aceştia pe patul lor de moarte?

Pe cine să mă răzbun? Pe zăpadă, fiindcă se topeşte, sau pe iarbă că se veştejeşte? Se răzbună un gropar pe cei ce coboară în groapă?

Pe cine să mă răzbun? Pe nătăfleţi, fiindcă ei socotesc că pot face răul altcuiva în lume în afara lor înşile? Se răzbună vreun dascăl pe copiii analfabeţi fiindcă aceştia nu ştiu să citească?

Veşnicia îmi stă drept mărturie că toţi cei iuţi la răzbunare sunt greoi la cititul şi înţelegerea tainelor răzbunării.

Timpul îmi e martor că toţi cei ce s-au răzbunat, au strâns otravă în ei înşişi şi cu otrava ei s-au şters singuri din cartea celor vii.

În ce chip puteţi voi, răzbunătorilor, să vă făliţi dinaintea potrivnicilor voştri, în afară de faptul că sunteţi capabili să le repetaţi răul? Nu spuneţi voi prin aceasta: „Noi nu suntem cu nimic mai buni ca voi?”.

Dumnezeu mi-e martor: atât voi, cât şi potrivnicii voştri sunteţi la fel de nesăbuiţi şi incapabili de a face binele.

Am văzut un cireş decojit şi pus pe foc de copii, totuşi el le-a dat fructe coapte aceloraşi copii.

Şi am văzut vaci pe care oamenii le chinuiau cu poveri grele, dându-le lapte aceloraşi oameni.

Şi ochii mei s-au umplut de lacrimi: de ce este natura mai milostivă cu oamenii, decât oamenii între ei?

Natura îmi este martoră, răzbunătorilor: un om e mai tare decât cei ce îi fac răul doar când acesta este neputincios de a repeta faptele lor rele. Nu există ca­păt pentru răzbunări şi moştenitorii continuă lucrarea părinţilor lor şi apoi pleacă, lăsând-o neterminată.

Răul aleargă la drumul mare şi din fiecare luptă el dobândeşte forţă şi teren şi îşi înmulţeşte suita.

Un om înţelept părăseşte drumul şi lasă răul să alerge (singur).

O bucată de pâine potoleşte un câine care latră, mai mult decât o grămadă de pietre aruncate asupra sa.

Cel ce i-a învăţat pe oameni: dinte pentru dinte, i-a învăţat şi cum să rămână toţi orbi.

Pe cine să mă răzbun Cerescul meu Părinte? Pe o porţiune din turmă în calea ei spre măcelărie?

Ah, cât de nenorociţi sunt toţi răufăcătorii şi răzbunătorii! Cu adevărat ei seamănă cu o turmă în drum spre abator şi inconştientă încotro se îndreaptă, ei se luptă cu coarnele între ei şi perpetuează măcelul înaintea măcelului.

Eu nu caut răzbunare, Părintele meu, ci mai degrabă ca Tu să-mi dai o mare de lacrimi, aşa încât să pot deplânge nenorocirea celor ce se află în calea lor spre abator, inconştienţi de locul spre care se îndreaptă.

(Rugăciuni pe malul lacului, LXXIV)

***
Rugăciune pentru vrăjmași

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni, ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.
Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei!
Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!
Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blesteamă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea, El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

http://sfantulmunteathos.wordpress.com/