Am fost o persoana independenta si luptatoare. Chiar zilele trecute ii povesteam sotului ca eram in clasa a doua si mergeam singura la autogara vineri la amiaza sa iau autobuzul spre tara, mergeam 28 km apoi coboram in statie si urcam spre raiul meu, raiul copilariei, bunicii mei dragi. Era deal dar pentru mine copil fiind parea vale, fugeam sa ii vad sa ma stranga in brate, uneori bunicii stiau ca trebuie sa vin si ii vedeam de la strada la vale iesind in drum. Deviez de la subiect caci despre copilarie si bunici nu as avea niciodata suficiente pagini sa scriu.
Am fost candva asa, neinfricata, de fapt faceam lucrurile crezand ca asa e firesc, ca sora mai mare mi sa parut firesc, sa fiu mereu responsabila, si chiar daca eram mica de varsta eu stiam ca sunt sora mai mare deci eram mare. Acum de vreo trei ani mai exact de cand folosesc oxigenul sunt foarte fricoasa, tratamentul a facut sa fiu si mai fricoasa si mai speriata. O tara straina cu oameni si locuri si limba straina poate a intensificat frica. Ideea era ca imi era foarte frica sa raman singura, apoi am reusit sa imi depasesc acele momente, dar nu reuseam sa ies singura din casa. Sa stau in casa ma simteam protejata, pe teritoriul meu, asemeni unui copil care sta doar cu parintii.
Astazi in schimb m-am decis sa imi depasesc aceasta spaima. Nu am planificat prea tare, doar am vazut ca a iesit dupa amiaza soarele, vantul nu sufla, asa ca am zis ca incet incarc oxigenul, il pun pe carucior si il leg cu o curea (sa ma asigur ca nu cade) si cobor. Zis si facut, adrenalina la maxim, de parca faceam bungee jumping. Am mers si la baie, deh emotiile erau mari. Am luat cheia, am reusit sa inchid usa, pff de mai bine de trei ani nu am mai iesit singura din casa si sa inchid usa cu cheia, saturimetrul era pe aratatorul de la mana stanga, 127 batai per minut. Am reusit sa cobor trei trepte, am zis ca e cazul sa fac o pauza, imi era anapoda sa cobor caruciorul cu tubul de oxigen portabil, si sa auzit usa de la intrare in bloc, asa ca persoana salvatoare a si aparut, era chiar el sotul meu, venea de la munca. A ramas uimit sa ma vada acolo, ma ajutat sa cobor, sa asigurat ca mi-am incarcat suficient tubul si ca e bine ancorat apoi ma lasat, ca asa am vrut, desi deja ma simteam in siguranta stiind ca el e prin preajma. De acum cred ca am curaj sa mai incerc sa ies singura.
Nici nu va puteti imagina cat sunt de fericita desi am mers destul de putin. Am stat o ora si jumatate afara, dar mai mult am stat pe banca decat am mers.
Stiam ca trebuie sa iti infrunti fricile, dar teoria e usoara practica ma omoara, dar astazi multumesc bunului Dumnezeu ca am reusit sa ies. Sunt foarte fericita. Ma simt libera.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu