Theraflu
Azi mi-am adus aminte de acest medicament si de faptul ca NU e bun sa luam pastile dupa capul nostru (daca nu sunt cadre medicale), daca totusi te risti si administrezi ai grija CITESTE CU ATENTIE PROSPECTUL. Ochii mari la contraindicatii si la reactii adverse.
Era prin februarie 2013, eram deja fara tratament dar inca nu eram dependenta de oxigen. Ma incerca o raceala, si cum tot auzisem de la o verisoara ca pentru ea e tare bun theraflu raceala si gripa, zic hai sa incerc si eu, sa citesc prospectul nici gand, desi dr zicea ca as avea astm si foloseam ceva sprayuri pt astmatici. Iau theraful stau vreo ora apoi ma duc sa fac o baie in cada. Dupa cateva minute de stat in cada simt deodata ca ma sufoc rau, inima galopa si aer nu aveam, desi apa era calduta ca nu fac baie cu apa fierbinte. Nu stiu cand am iesit din cada, am bocanit cu ultimele forte in perete sa ma auda sotul meu si direct pe wc...ca simteam ca ma trec toate cele. Apare imediat sotul meu ca abia adormise si speriat intreaba 'ce-i' zic 'mor', el speriat rau tare zice 'ce sa fac?', fac semn spre gura si zic 'puf', a adus spray-ul am tras de 2 ori...zic 'zi o rugaciune ceva', 'ce rugaciune?' 'Orice', incepe el speriat Tatal nostru...il tineam strans de mana...si incet incet mi-am revenit. A fost prima sperietura de sufocare...apoi au mai urmat... Cand am citit prospectul la theraflu am vazut ca nu este indicat astmaticilor. Acu ca o fi doar de la theraflu.....ca o fi reatia pastilei si baia...cert e ca de atunci citesc cand sa iau o pastila ce contraindicatii are.
vineri, 28 martie 2014
Eşti frumoasă, femeie dragă!
Eşti frumoasă, femeie dragă!
Eşti frumoasă cu fiecare vorbă pe care o rosteşti, fiindcă vorbele tale exprimă iubire, tandreţe, înţelepciune şi gingăşie. Eşti frumoasă cu fiecare pas pe care îl faci, fiindcă paşii tăi te poartă mereu în scopul iubirii şi dăruirii, către oameni pe care-i îngrijeşti şi prin care trăieşti.
Eşti frumoasă cu fiecare zâmbet pe care îl oferi, fiindcă zâmbetele tale sunt pline de soare şi de încredere.
Eşti frumoasă chiar şi cu umerii căzuţi, fiindcă ei poartă poveri numai de tine ştiute.
Câteva riduri pe chipul tău nu te fac mai bătrână şi nu te fac mai urâtă, ci îţi îmblânzesc trăsăturile.
Câteva kilograme în plus nu te fac să fii mai puţin frumoasă şi nu-ţi fură din graţie, din gingăşie şi din eleganţă.
Cicatricile pe care le are inima ta nu te fac să fii mai puţin frumoasă, ci sunt adevărate medalii ale luptelor pe care le-ai dus în viaţă.
Mâinile muncite şi obosite nu te fac să fii mai puţin feminină, fiindcă ele poartă urmele atâtor trude şi momente de dăruire.
Privirile dezaprobatoare ale celor incapabili să îţi vadă frumuseţea, nu te fac să fii mai puţin frumoasă.
Eşti frumoasă, femeie dragă! Bucură-te de tine!
Eşti frumoasă, exact aşa cum eşti tu, cu bucuriile tale, cu tristeţile tale, cu lacrimile tale, cu dorurile tale, cu privirile încruntate şi chipul plin de griji, cu graba ta, cu capriciile tale, cu zbuciumul tău şi cu slăbiciunile tale!
Eşti frumoasă, femeie dragă!
Eşti frumoasă cu fiecare vorbă pe care o rosteşti, fiindcă vorbele tale exprimă iubire, tandreţe, înţelepciune şi gingăşie. Eşti frumoasă cu fiecare pas pe care îl faci, fiindcă paşii tăi te poartă mereu în scopul iubirii şi dăruirii, către oameni pe care-i îngrijeşti şi prin care trăieşti.
Eşti frumoasă cu fiecare zâmbet pe care îl oferi, fiindcă zâmbetele tale sunt pline de soare şi de încredere.
Eşti frumoasă chiar şi cu umerii căzuţi, fiindcă ei poartă poveri numai de tine ştiute.
Câteva riduri pe chipul tău nu te fac mai bătrână şi nu te fac mai urâtă, ci îţi îmblânzesc trăsăturile.
Câteva kilograme în plus nu te fac să fii mai puţin frumoasă şi nu-ţi fură din graţie, din gingăşie şi din eleganţă.
Cicatricile pe care le are inima ta nu te fac să fii mai puţin frumoasă, ci sunt adevărate medalii ale luptelor pe care le-ai dus în viaţă.
Mâinile muncite şi obosite nu te fac să fii mai puţin feminină, fiindcă ele poartă urmele atâtor trude şi momente de dăruire.
Privirile dezaprobatoare ale celor incapabili să îţi vadă frumuseţea, nu te fac să fii mai puţin frumoasă.
Eşti frumoasă, femeie dragă! Bucură-te de tine!
Eşti frumoasă, exact aşa cum eşti tu, cu bucuriile tale, cu tristeţile tale, cu lacrimile tale, cu dorurile tale, cu privirile încruntate şi chipul plin de griji, cu graba ta, cu capriciile tale, cu zbuciumul tău şi cu slăbiciunile tale!
Eşti frumoasă, femeie dragă!
p.s. nu stiu daca cel de pe peretele caruia am luat acest text este autorul original asa ca nu am sa dau aici numele lui dar mentionez ca acest text nu imi apartine este preluat de pe retea de socializare, mi-a placut asa ca savurati si voi :)
Eşti frumoasă chiar şi cu umerii căzuţi, fiindcă ei poartă poveri numai de tine ştiute.
Eşti frumoasă chiar şi cu umerii căzuţi, fiindcă ei poartă poveri numai de tine ştiute.
Ce bine ma simt cand vad aceste randuri, azi le-am citit pe pagina unui amic, am sa postez textul intreg pentru cei curioasi, e un mesaj de dragoste foarte frumos, pentru mame, sotii si de ce nu fiice, prietene. De cand cu boala nici eu nu arat prea sexi, nu ca as fi fost vrodata sexi, dar aratam a om normal, fara decolteuri ca oricum nu aveam ce arata, dar cu kg normale cu care ma simtream bine. Niciodata nu m-am simtit frumoasa de sa intoarca toti capul dupa mine dar nici urata, eram o fata normala care era placuta cred ca asta e cuvantul potrivit, placutanu frumoasa nu urata, dar de cand cantaresc cat un copil si abia respir stau mereu in pat ghemuita, si in sezut cam gheboas asa ca umerii mei sunt cam cazuti, dar numai eu si bunul Dumnezeu stiu durerile, atat sufletesti cat si fizice. Poate o fi doar lenea, poate chiar m-am strambat de atata boala, cert e ca acum cand am vazut cum arat in poze nu ma mai cred placuta...desi daca nu ma vad stiu ca sunt tot eu, aceeasi Marie cu alta palarie.
Ce bine ma simt cand vad aceste randuri, azi le-am citit pe pagina unui amic, am sa postez textul intreg pentru cei curioasi, e un mesaj de dragoste foarte frumos, pentru mame, sotii si de ce nu fiice, prietene. De cand cu boala nici eu nu arat prea sexi, nu ca as fi fost vrodata sexi, dar aratam a om normal, fara decolteuri ca oricum nu aveam ce arata, dar cu kg normale cu care ma simtream bine. Niciodata nu m-am simtit frumoasa de sa intoarca toti capul dupa mine dar nici urata, eram o fata normala care era placuta cred ca asta e cuvantul potrivit, placutanu frumoasa nu urata, dar de cand cantaresc cat un copil si abia respir stau mereu in pat ghemuita, si in sezut cam gheboas asa ca umerii mei sunt cam cazuti, dar numai eu si bunul Dumnezeu stiu durerile, atat sufletesti cat si fizice. Poate o fi doar lenea, poate chiar m-am strambat de atata boala, cert e ca acum cand am vazut cum arat in poze nu ma mai cred placuta...desi daca nu ma vad stiu ca sunt tot eu, aceeasi Marie cu alta palarie.
miercuri, 26 martie 2014
Vrei sa urli, urli inauntru/Durerea ta poate zgudui pamantul
Vrei sa urli, urli inauntru
Durerea ta poate zgudui pamantul
Hai c-am dat-o pe hip hop. Ce sa faci cand nu poti spune ca te doare? Nu e durere fizica asa cum am auzit ca e in cazul unei operatii, nu e rau din ala cum am auzit pe cei care au avut cancer si au facut citostatice, si totusi nu iti e bine, iti e rau...simti ca o iei razna, iti vine sa urli...dar nu o faci caci s-ar putea sa te trezesti cu halat de forta bagat la nebuni...si atunci? Atunci incerci sa te gandesti la altceva...la ce? Incerci un Doamne Iisuse Hristoase mantuiestema pe mine robul tau pacatos. Merge? Ai reusit sa zici pana la capat? Atunci e bine... uneori cand ma sufocam cu tot cu oxigenul in nas nu apucam nici asta sa zic, gandul meu se oprea la Doamne Iisuse. Apoi incet incet incep sa imi revin...respir greu dar nu ma mai simt chiar atat de sufocata acu daca incerc in gand Doamne Iisuse Hristoase...ei deja am evoluat in urmatorul minut iese si fraza/rugaciunea intreaga, totul e in gand, nici vorba sa le pot pronunta...in 5 minute deja e in regula, respir cat de cat normal...a fost doar o sperietura, mi-am revenit, yuhu inca traiesc. Sunt bine deja zic scurt Doamne multumesc si reflectez la ce am facut de abia mai aveam aer...hm a fost o nimica toata, am venit 5 metri de la baie pana in camera, pentru unii poate parea s.f. astfel de lucruri, dar pentru altii, pentru cei dependenti de oxigen uneori si simplul fapt ca iti faci nevoile e obositor. Si totusi mai vrei sa traiesti, esti bine fizic nu te doare nimic doar psihic. Ganduri...multe...val vartej vin si pleaca atat de iute ca nu mai stii de unde a inceput...a da te gandesti ca acum cativa ani erai un om normal. Erai la o greutate acceptabila si nu erai dependent de oxigen dar pentru ca iti era prea rau de la medicamente le-ai intrerupt. Ai vazut ca te simteai chiar bine fara pastile, si atunci zici la ce rost sa imi fac rau, sa simt ca am un pietroi in burta, sa simt ca mi se stramba mainile, sa simt ca totul se invarte sa ai greturi si sa te rogi sa nu vomiti. Ei uite ca avea rost ca microbul e spurcat te slabeste azi un pic, maine un pic, pana sa iti dai seama nu mai ai un plaman ca e tot mancat de boala si deja si din celalalt e afectat. Rau cu rau dar mai rau e fara rau. Asa ca luati pastilele cat inca nu e tarziu, cat nu sunteti dependenti de oxigen, stiu ca e greu, nimeni nu a zis ca va fi usor. E greu si dureaza mult, 2 ani, timp in care nu prea esti om, dar apoi esti bine si viata merge mai departe si aproape ca uiti cei 2 ani cand ai tot inghitit pastile si cand ti-a tot fost rau. Daca nu le iei la timp si pe toate ai sa tot inghiti, 4 ani sau 6 depinde de organismul fiecaruia cat rezista pana cedeaza de tot. Hai capul sus, sunt altii care au medicatie mai grea si tot lupta pentru inca o zi.
Durerea ta poate zgudui pamantul
Hai c-am dat-o pe hip hop. Ce sa faci cand nu poti spune ca te doare? Nu e durere fizica asa cum am auzit ca e in cazul unei operatii, nu e rau din ala cum am auzit pe cei care au avut cancer si au facut citostatice, si totusi nu iti e bine, iti e rau...simti ca o iei razna, iti vine sa urli...dar nu o faci caci s-ar putea sa te trezesti cu halat de forta bagat la nebuni...si atunci? Atunci incerci sa te gandesti la altceva...la ce? Incerci un Doamne Iisuse Hristoase mantuiestema pe mine robul tau pacatos. Merge? Ai reusit sa zici pana la capat? Atunci e bine... uneori cand ma sufocam cu tot cu oxigenul in nas nu apucam nici asta sa zic, gandul meu se oprea la Doamne Iisuse. Apoi incet incet incep sa imi revin...respir greu dar nu ma mai simt chiar atat de sufocata acu daca incerc in gand Doamne Iisuse Hristoase...ei deja am evoluat in urmatorul minut iese si fraza/rugaciunea intreaga, totul e in gand, nici vorba sa le pot pronunta...in 5 minute deja e in regula, respir cat de cat normal...a fost doar o sperietura, mi-am revenit, yuhu inca traiesc. Sunt bine deja zic scurt Doamne multumesc si reflectez la ce am facut de abia mai aveam aer...hm a fost o nimica toata, am venit 5 metri de la baie pana in camera, pentru unii poate parea s.f. astfel de lucruri, dar pentru altii, pentru cei dependenti de oxigen uneori si simplul fapt ca iti faci nevoile e obositor. Si totusi mai vrei sa traiesti, esti bine fizic nu te doare nimic doar psihic. Ganduri...multe...val vartej vin si pleaca atat de iute ca nu mai stii de unde a inceput...a da te gandesti ca acum cativa ani erai un om normal. Erai la o greutate acceptabila si nu erai dependent de oxigen dar pentru ca iti era prea rau de la medicamente le-ai intrerupt. Ai vazut ca te simteai chiar bine fara pastile, si atunci zici la ce rost sa imi fac rau, sa simt ca am un pietroi in burta, sa simt ca mi se stramba mainile, sa simt ca totul se invarte sa ai greturi si sa te rogi sa nu vomiti. Ei uite ca avea rost ca microbul e spurcat te slabeste azi un pic, maine un pic, pana sa iti dai seama nu mai ai un plaman ca e tot mancat de boala si deja si din celalalt e afectat. Rau cu rau dar mai rau e fara rau. Asa ca luati pastilele cat inca nu e tarziu, cat nu sunteti dependenti de oxigen, stiu ca e greu, nimeni nu a zis ca va fi usor. E greu si dureaza mult, 2 ani, timp in care nu prea esti om, dar apoi esti bine si viata merge mai departe si aproape ca uiti cei 2 ani cand ai tot inghitit pastile si cand ti-a tot fost rau. Daca nu le iei la timp si pe toate ai sa tot inghiti, 4 ani sau 6 depinde de organismul fiecaruia cat rezista pana cedeaza de tot. Hai capul sus, sunt altii care au medicatie mai grea si tot lupta pentru inca o zi.
Acasa...
Acasa...
Ce o fi asta? Unde e acasa? Pentru fiecare e diferit raspunsul. Pentru mine care sunt oarecum materialista acasa era in casa(apartamentul) meu, care cu sacrificii a fost luata si la care am de platit rate pana la batranete.
Spitalele...uuuuu....un fel de bau-bau. Cel mai probabil educatia proasta din familie, ca suntem din neam sanatos. Am prins strabunici care au trait cate 92 ani si care nu au trecut in viata lor pe la spital nici pastile nu au luat. Femeile au trecut pe la spital cand trebuiau sa nasca, desi mai aveau putin si nasteau pe camp, acasa sau la locul de munca(exemplul mamei mele cu cea de-al treilea copil). Ei dupa cum am fost educata si cum aveam frica de spital si repulsie de mirosul oribil, de conditiile care cam lasa de dorit ajungeam la spital cand doctorii abia mai aveau ce face, mai ca ar fi chemat preotul. Asta nu e nicidecum o mandrie, dar as vrea sa invete altii din greselile mele daca se poate. Acum probabil o sa sara unii cu gura ca sunt o proasta ca nu stiu ce e cu mine ca habar nu am care e stanga si care dreapta...asa ca imi permit sa adaug ca am facut ceva scoala, si nu doar ca sa am diplome ci am si studiat, deci nu din prostie de incultura stateam atat acasa, cat din fobie.
A da, ca fapt divers sa adaug ca am avut un fratior care a murit pe la vreo 6 luni desi era sanatos. Vomita destul de mult si era agitat. Stateam aproape de spitalul de copii asa ca parintii au mers repede cu el la spital. O asistenta medicala ia administrat un calmant si saracutul sa inecat cu voma si a murit. Era imediat dupa revolutie asa ca parintii nu au depus plangere...au ramas doar cu durerea. Eram micuta aveam vreo 6 ani si de atunci stiu sigur ca nu suport cadrele medicale. Ghinionul meu, ca daca o asistenta a fost iresponsabila nu trebuia sa ii bag pe toti in aceeasi oala...dar ce sa ceri de la un copil de 6 ani care isi vede parintii suferind.
In fine fac ce fac si mereu ma abat de la subiect.
Stateam in spital o luna maxim doua apoi faceam cerere sa merg acasa, plangeam continuu cat stateam in spital si nu reuseam sa ma negativez, ca deh ca sa te faci bine e nevoie de un cumul de factori, sa mananci bine, sa nu stai in frig sau umezeala, sa stai bine cu psihicul si bineinteles sa iei tratamentul ca la carte.
Acum dupa mai multe experiente de spitalizare vad totul altfel.
Sincer prima data cand am descoperit ca acasa poate fi si un loc in care nu iti place, dar unde ai aproape pe cineva drag a fost la finalul anului 2012. Am descoperit ca pentru mine acasa era unde eram cu sotul meu.
Acum ca sunt departe de ai mei, la mii de kilometri departare, ne auzim doar la telefon si internet, am realizat ca nu imi e chiar deloc dor de acea casa...unde candva credeam ca e acasa. Acasa e si aici caci am primit o noua sansa la viata, acasa e si aici caci il am pe sotul meu cu mine iar ceilalti din familie ma sustin moral.
Acu in incheiere un fel de rasul plansul, cat am stat acum ultima data in spital 8 luni de zile, consideram si acolo acasa, si nu vroiam sa plec...au decis dr ca e cazul sa fac urmatorul pas de a lua tratament acasa, dar si acolo mi-a fost bine. Trebuie doar sa vezi partea plina a paharului. Cand aveam nevoie de o imbratisare le ceream cadrelor de la spital sa ma imbratiseze si imi mai trecea...cica nu exista nu pot, exista doar nu vreau.
Ce o fi asta? Unde e acasa? Pentru fiecare e diferit raspunsul. Pentru mine care sunt oarecum materialista acasa era in casa(apartamentul) meu, care cu sacrificii a fost luata si la care am de platit rate pana la batranete.
Spitalele...uuuuu....un fel de bau-bau. Cel mai probabil educatia proasta din familie, ca suntem din neam sanatos. Am prins strabunici care au trait cate 92 ani si care nu au trecut in viata lor pe la spital nici pastile nu au luat. Femeile au trecut pe la spital cand trebuiau sa nasca, desi mai aveau putin si nasteau pe camp, acasa sau la locul de munca(exemplul mamei mele cu cea de-al treilea copil). Ei dupa cum am fost educata si cum aveam frica de spital si repulsie de mirosul oribil, de conditiile care cam lasa de dorit ajungeam la spital cand doctorii abia mai aveau ce face, mai ca ar fi chemat preotul. Asta nu e nicidecum o mandrie, dar as vrea sa invete altii din greselile mele daca se poate. Acum probabil o sa sara unii cu gura ca sunt o proasta ca nu stiu ce e cu mine ca habar nu am care e stanga si care dreapta...asa ca imi permit sa adaug ca am facut ceva scoala, si nu doar ca sa am diplome ci am si studiat, deci nu din prostie de incultura stateam atat acasa, cat din fobie.
A da, ca fapt divers sa adaug ca am avut un fratior care a murit pe la vreo 6 luni desi era sanatos. Vomita destul de mult si era agitat. Stateam aproape de spitalul de copii asa ca parintii au mers repede cu el la spital. O asistenta medicala ia administrat un calmant si saracutul sa inecat cu voma si a murit. Era imediat dupa revolutie asa ca parintii nu au depus plangere...au ramas doar cu durerea. Eram micuta aveam vreo 6 ani si de atunci stiu sigur ca nu suport cadrele medicale. Ghinionul meu, ca daca o asistenta a fost iresponsabila nu trebuia sa ii bag pe toti in aceeasi oala...dar ce sa ceri de la un copil de 6 ani care isi vede parintii suferind.
In fine fac ce fac si mereu ma abat de la subiect.
Stateam in spital o luna maxim doua apoi faceam cerere sa merg acasa, plangeam continuu cat stateam in spital si nu reuseam sa ma negativez, ca deh ca sa te faci bine e nevoie de un cumul de factori, sa mananci bine, sa nu stai in frig sau umezeala, sa stai bine cu psihicul si bineinteles sa iei tratamentul ca la carte.
Acum dupa mai multe experiente de spitalizare vad totul altfel.
Sincer prima data cand am descoperit ca acasa poate fi si un loc in care nu iti place, dar unde ai aproape pe cineva drag a fost la finalul anului 2012. Am descoperit ca pentru mine acasa era unde eram cu sotul meu.
Acum ca sunt departe de ai mei, la mii de kilometri departare, ne auzim doar la telefon si internet, am realizat ca nu imi e chiar deloc dor de acea casa...unde candva credeam ca e acasa. Acasa e si aici caci am primit o noua sansa la viata, acasa e si aici caci il am pe sotul meu cu mine iar ceilalti din familie ma sustin moral.
Acu in incheiere un fel de rasul plansul, cat am stat acum ultima data in spital 8 luni de zile, consideram si acolo acasa, si nu vroiam sa plec...au decis dr ca e cazul sa fac urmatorul pas de a lua tratament acasa, dar si acolo mi-a fost bine. Trebuie doar sa vezi partea plina a paharului. Cand aveam nevoie de o imbratisare le ceream cadrelor de la spital sa ma imbratiseze si imi mai trecea...cica nu exista nu pot, exista doar nu vreau.
luni, 24 martie 2014
Pomi cu flori din maracini
Pomi cu flori din maracini
Asta scriu la cerere . Draga mea prietena a scris o poezie frumoasa, si cum povestea mea de 'o noua viata' o stiu foarte putini, incerc sa o relatez aici, probabil cu timpul o sa mai insist pe fiecare amanunt.
Pe scurt totul incepe la finele lui ianuarie 2013, ma duc la spital dupa pastile si primesc raspuns ca sunt rezistenta la toata schema (asta pe intelesul tuturor beau degeaba pastilele caci nu isi fac efect), si cum ar face doar rau la stomac si ficat si nimic bun mai bine nu mai iau nimic, practic era ca o condamnare la moarte fara o data exacta.
Ma duc acasa si astept...ce? Sa vina moartea? Ei da, eu nu, nu pot astepta sa vina coana cu coasa asa de tanara la abia 28 ani impliniti de vreo 4 luni. Si atunci ce faci? Lupti. Dar cu cine sa lupti? Cu morile de vant....(continuarea in alta zi azi trecem direct la momentul culminant-calatoria...spre un nou inceput)
Asta scriu la cerere . Draga mea prietena a scris o poezie frumoasa, si cum povestea mea de 'o noua viata' o stiu foarte putini, incerc sa o relatez aici, probabil cu timpul o sa mai insist pe fiecare amanunt.
Pe scurt totul incepe la finele lui ianuarie 2013, ma duc la spital dupa pastile si primesc raspuns ca sunt rezistenta la toata schema (asta pe intelesul tuturor beau degeaba pastilele caci nu isi fac efect), si cum ar face doar rau la stomac si ficat si nimic bun mai bine nu mai iau nimic, practic era ca o condamnare la moarte fara o data exacta.
Ma duc acasa si astept...ce? Sa vina moartea? Ei da, eu nu, nu pot astepta sa vina coana cu coasa asa de tanara la abia 28 ani impliniti de vreo 4 luni. Si atunci ce faci? Lupti. Dar cu cine sa lupti? Cu morile de vant....(continuarea in alta zi azi trecem direct la momentul culminant-calatoria...spre un nou inceput)
Ma pornesc in dimineata zilei de 10 iulie 2013 spre Italia(unde as fi avut sansa la un tratament, desi dupa spusele dr din Romania nu mai aveam leac pe toata planeta). Stres...putin spus...eram praf, chemasem preotul duhovnic sa ma impartaseasca zic in gandul meu, de o fi sa ma duc sus in cer sa nu ajung la spital in Italia sa nu mor neimpartasita, din pacate parintele era in alta localitate plecat si am ramas asa...cu Dumnezeu si Maica Domnului inainte. Trebuie sa mentionez ca aveam o carticica de rugaciune cu Maica Domnului grabnic ajutatoare, o tineam mereu in mana, macar cu asta sa mor si eu, oricum lumanari nu aveam la noi.
Ne-am pornit, soferul eu, sotul meu si fratele....calatorie cu suspans.
3 tuburi destul de mici de oxigen si un concentrator portabil care trebuia sa se incarce la masina dar care nu a functionat.
La iesire din tara prin Cluj cred am mers si nea reincarcat unul dintre tuburile de oxigen ca se terminase, deci eram iar cu 3 tuburi pe care le foloseam la 3, ca deh stateam intinsa nu mergeam sa am nevoie de mai mult oxigen. Soferul a condus non-spot, adica fara sa faca pauza de ssomn, oprea la cateva sute de km sa se dezmorteasca fuma o tigara pe fuga si iar...la drum ca nu e timp de pierdut.
Ce sa mai lungim vorba eram aproape de Venetia si 2 tuburi erau goale din al 3-lea mai aveam un sfert, atunci imi aduc aminte de alt binefacator,prieten aparut peste noapte, ca lucreaza la un spital dintr-o localitate din Venetia asa ca il sun la 3 noaptea si il rog insistent sa imi dea adresa spitalului si sa se porneasca si el spre spital sa imi dea un tub de oxigen.
Am ajuns la limita dacaintarziam vreunul din noi 5 minute acum eram....istorie. Dar Maica Domnului era cu mine, era cu noi ne proteja, Dumnezeu ne incearca dar nu ne uita.
Eram deja mai relaxati, un tub de oxigen ar fi trebuit teoretic sa ne ajunga de la Venetia la Milano, unde banuiam eu ca era spitalul, dar de unde, ca nu aveam de intrat in Milano ci intr-o alta localitate din nordul Italiei, zona muntoasa, si urca prin serpentine si urca de am ajuns in varf, si oxigenul era cam pe terminate din nou... Ei na ca acu chiar ca ma duc de aici de sus de pe munte sus in cer, am gandit eu, tremuram toti 4, eram contratimp si nu stiam cu exactitate daca dam de spital. Am inceput a cobora, in continuare serpentine...dar tot e bun incepeau sa apara si case...poate suntem pe drumul cel bun gandeam eu, speram eu. Am ajuns in cele din urma in fata spitalului si oxigenul arata 0, abia mai sufla, urca fratele cu documentele, sotul statea cu mine ca nu vroiam sa il las sa plece, nu vroiam sa mor singura, si dupa vreo 3 minute care noua ni se parusera jumatate de ora ne intoarcem la cladirea alaturata, "pronto soccorso", adica urgente. Tragem unde trebuiau sa vina salvarile deja nu mai aveam oxigen in tub, apare o infirmiera(asistentele medicale in Italia se numesc infirmiere), si calma ne zice ce dorim, noi atat oxigeno...au inteles ei ca vrem oxigen au adus o targa la care aveau si tub de oxigen si m-au bagat inauntru la primire urgente, urmand sa sune la dr sa vada daca a ajuns fratele cu doc si ce e de mine. Acolo de 1 minut fiind cu sotul langa mine, am rasuflat usurati...si tot stresul si raul a iesit pe geamul intredeschis, a intrat aer curat de munte si racoros. Atunci vad ochii sotului meu inlacrimati si il aud zicand 'am reusit', asa este reusisem. In data de 11 iulie 2013 pot spune ca m-am nascut a doua oara.
Mare e puterea lui Dumnezeu si a Maicii Domnului. Binecuvantat fie numele lor in vecii vecilor.
Ne-am pornit, soferul eu, sotul meu si fratele....calatorie cu suspans.
3 tuburi destul de mici de oxigen si un concentrator portabil care trebuia sa se incarce la masina dar care nu a functionat.
La iesire din tara prin Cluj cred am mers si nea reincarcat unul dintre tuburile de oxigen ca se terminase, deci eram iar cu 3 tuburi pe care le foloseam la 3, ca deh stateam intinsa nu mergeam sa am nevoie de mai mult oxigen. Soferul a condus non-spot, adica fara sa faca pauza de ssomn, oprea la cateva sute de km sa se dezmorteasca fuma o tigara pe fuga si iar...la drum ca nu e timp de pierdut.
Ce sa mai lungim vorba eram aproape de Venetia si 2 tuburi erau goale din al 3-lea mai aveam un sfert, atunci imi aduc aminte de alt binefacator,prieten aparut peste noapte, ca lucreaza la un spital dintr-o localitate din Venetia asa ca il sun la 3 noaptea si il rog insistent sa imi dea adresa spitalului si sa se porneasca si el spre spital sa imi dea un tub de oxigen.
Am ajuns la limita dacaintarziam vreunul din noi 5 minute acum eram....istorie. Dar Maica Domnului era cu mine, era cu noi ne proteja, Dumnezeu ne incearca dar nu ne uita.
Eram deja mai relaxati, un tub de oxigen ar fi trebuit teoretic sa ne ajunga de la Venetia la Milano, unde banuiam eu ca era spitalul, dar de unde, ca nu aveam de intrat in Milano ci intr-o alta localitate din nordul Italiei, zona muntoasa, si urca prin serpentine si urca de am ajuns in varf, si oxigenul era cam pe terminate din nou... Ei na ca acu chiar ca ma duc de aici de sus de pe munte sus in cer, am gandit eu, tremuram toti 4, eram contratimp si nu stiam cu exactitate daca dam de spital. Am inceput a cobora, in continuare serpentine...dar tot e bun incepeau sa apara si case...poate suntem pe drumul cel bun gandeam eu, speram eu. Am ajuns in cele din urma in fata spitalului si oxigenul arata 0, abia mai sufla, urca fratele cu documentele, sotul statea cu mine ca nu vroiam sa il las sa plece, nu vroiam sa mor singura, si dupa vreo 3 minute care noua ni se parusera jumatate de ora ne intoarcem la cladirea alaturata, "pronto soccorso", adica urgente. Tragem unde trebuiau sa vina salvarile deja nu mai aveam oxigen in tub, apare o infirmiera(asistentele medicale in Italia se numesc infirmiere), si calma ne zice ce dorim, noi atat oxigeno...au inteles ei ca vrem oxigen au adus o targa la care aveau si tub de oxigen si m-au bagat inauntru la primire urgente, urmand sa sune la dr sa vada daca a ajuns fratele cu doc si ce e de mine. Acolo de 1 minut fiind cu sotul langa mine, am rasuflat usurati...si tot stresul si raul a iesit pe geamul intredeschis, a intrat aer curat de munte si racoros. Atunci vad ochii sotului meu inlacrimati si il aud zicand 'am reusit', asa este reusisem. In data de 11 iulie 2013 pot spune ca m-am nascut a doua oara.
Mare e puterea lui Dumnezeu si a Maicii Domnului. Binecuvantat fie numele lor in vecii vecilor.
duminică, 23 martie 2014
Continuam cu oxigenul
Ei si dupa vreo zece zile de spitalizare, dr decide sa imi dea drumul acasa, ca tot nu aveau nici un tratament sa imi administreze, eu eram imuna la pastile si faceam febra, luam fiole de algocamin minim 1 la 12 ore, transpiram de ziceai ca fac dus nu sauna, nu mai stiam ce inseamna par uscat, ma schimbam de 3-4 ori pe zi si tot cam de atatea ori pe noapte. Intre timp deja eram dependenta de oxigen de nu mai puteam merge nici la wc, imi faceam nevoile in camera de spital la un bazinet(un soi de faraj), si norocul meu ca aveam in camera o fata care nu ii era greata sa se duca imediat si sa verse ca pe femeile de servici nu prea aveai cum sa le anunti, de intrat intrau de max 3 ori pe zi in camera si atunci trebuia sa le zici sa arunce , asta daca aveai noroc sa aibe manusi la ele ca altfel ziceau ca se duc dupa manusi si duse erau. In fine deja cred ca vi sa intors stomacul pe dos asa ca ajunge detalii din astea scarboase.
Cum va ziceam trebuia sa plec acasa, de la spital pana acasa faceam minim 30 minute, dar am primit concentratorul si foaia de externare si pe aici iti e drumul, nu ai decat las ca nu mori juma de ora fara oxigen...intradevar nu am murit , am ajuns noi acasa urca rpede sotul meu 3 etaje cu concentratorul si il baga in priza apoi coboara si ma urca pe mine(in brate ca nu eram capabila sa urc o treapta dar 3 etaje). La plecare dr a tinut sa mentioneze ca desi merge pana la 6 concentratorul ar fi bine sa nu il folosesc mai mult de 3 ca are sa consume multa energie electrica(bineinteles ca nu l-am ascultat ca ma sufocam cu 3 si il foloseam la 5 minim4, aveam un cablu mai lung si ajungeam la wc, deja era bine, macar nu mai eram nevoita sa imi fac nevoile in camera
Ei si dupa vreo zece zile de spitalizare, dr decide sa imi dea drumul acasa, ca tot nu aveau nici un tratament sa imi administreze, eu eram imuna la pastile si faceam febra, luam fiole de algocamin minim 1 la 12 ore, transpiram de ziceai ca fac dus nu sauna, nu mai stiam ce inseamna par uscat, ma schimbam de 3-4 ori pe zi si tot cam de atatea ori pe noapte. Intre timp deja eram dependenta de oxigen de nu mai puteam merge nici la wc, imi faceam nevoile in camera de spital la un bazinet(un soi de faraj), si norocul meu ca aveam in camera o fata care nu ii era greata sa se duca imediat si sa verse ca pe femeile de servici nu prea aveai cum sa le anunti, de intrat intrau de max 3 ori pe zi in camera si atunci trebuia sa le zici sa arunce , asta daca aveai noroc sa aibe manusi la ele ca altfel ziceau ca se duc dupa manusi si duse erau. In fine deja cred ca vi sa intors stomacul pe dos asa ca ajunge detalii din astea scarboase.
Cum va ziceam trebuia sa plec acasa, de la spital pana acasa faceam minim 30 minute, dar am primit concentratorul si foaia de externare si pe aici iti e drumul, nu ai decat las ca nu mori juma de ora fara oxigen...intradevar nu am murit , am ajuns noi acasa urca rpede sotul meu 3 etaje cu concentratorul si il baga in priza apoi coboara si ma urca pe mine(in brate ca nu eram capabila sa urc o treapta dar 3 etaje). La plecare dr a tinut sa mentioneze ca desi merge pana la 6 concentratorul ar fi bine sa nu il folosesc mai mult de 3 ca are sa consume multa energie electrica(bineinteles ca nu l-am ascultat ca ma sufocam cu 3 si il foloseam la 5 minim4, aveam un cablu mai lung si ajungeam la wc, deja era bine, macar nu mai eram nevoita sa imi fac nevoile in camera
Inceputul
Si totusi ce inseamna sa fii dependent de oxigen...mai mult decat sunt majoritatea oamenilor.
Din experienta mea, e ciudat, fiindca tot e inceputul explic prima experienta a mea
Ajung la spital, dupa rugaminti si insistente ma interneaza in spital. Vin asistentele sa imi administreze o perfuzie cu ceva vitamine b si un antibiotic, eu fricoasa si zic oricum are sa dureze merg intai pana la wc sa ma pis, cand ma intorc zici ca urcasem pe Everest, desi abia facusem 20 pasi, asistentele conchid - musai am nevoie de oxigen, eu nu refuz, zic hai sa vad ce o fi, imi aduce in camera(femeia de servici, cea care face curatenie) un concentrator de oxigen(pentru cei care nu stiu ce e aia, e un aparat cam cat un aragaz care vine bagat in priza si hutuie tare si iti da oxigen) imi pune o masca, tip canula nazala si ma intreaba la cat sa il regleze, ii zic ca nu am idee ca e prima data cand folosesc asa ceva asa ca decide tanti sa il regleze la 4. Bag canula nazala in nas....mare lucru nu simteam...zic ei il las un pic apoi il scot...am terminat cu perfuzia, ma duc iar la wc sa urinez...deh urinam cam des, cand vin iar cu limba scoasa de 2 coti, repede dau drumul la concentrator si ma mai linisteste.
Pana acum nimic interesant pentru necunoscatori, dar oxigenul trebuia sa il monteze o asistenta daca nu un dr, sa imi ia saturatia (cu un ssaturimetru la deget o chestie care dureaza maxim 1 min) si in functie de cum iesea saturatia trebuia reglat oxigenul.
In maxim 2 zile am aflat ca se poate si dormi cu el, si dupa mult timp am dormit cat de cat bine, nu ma mai sufocam atat de tare.
Traiasca cel care la descoperit
Din experienta mea, e ciudat, fiindca tot e inceputul explic prima experienta a mea
Ajung la spital, dupa rugaminti si insistente ma interneaza in spital. Vin asistentele sa imi administreze o perfuzie cu ceva vitamine b si un antibiotic, eu fricoasa si zic oricum are sa dureze merg intai pana la wc sa ma pis, cand ma intorc zici ca urcasem pe Everest, desi abia facusem 20 pasi, asistentele conchid - musai am nevoie de oxigen, eu nu refuz, zic hai sa vad ce o fi, imi aduce in camera(femeia de servici, cea care face curatenie) un concentrator de oxigen(pentru cei care nu stiu ce e aia, e un aparat cam cat un aragaz care vine bagat in priza si hutuie tare si iti da oxigen) imi pune o masca, tip canula nazala si ma intreaba la cat sa il regleze, ii zic ca nu am idee ca e prima data cand folosesc asa ceva asa ca decide tanti sa il regleze la 4. Bag canula nazala in nas....mare lucru nu simteam...zic ei il las un pic apoi il scot...am terminat cu perfuzia, ma duc iar la wc sa urinez...deh urinam cam des, cand vin iar cu limba scoasa de 2 coti, repede dau drumul la concentrator si ma mai linisteste.
Pana acum nimic interesant pentru necunoscatori, dar oxigenul trebuia sa il monteze o asistenta daca nu un dr, sa imi ia saturatia (cu un ssaturimetru la deget o chestie care dureaza maxim 1 min) si in functie de cum iesea saturatia trebuia reglat oxigenul.
In maxim 2 zile am aflat ca se poate si dormi cu el, si dupa mult timp am dormit cat de cat bine, nu ma mai sufocam atat de tare.
Traiasca cel care la descoperit
Abonați-vă la:
Postări (Atom)